Prin natura meseriei îmi petrec destul de mult timp la calculator şi, indirect, şi pe reţea. Adică pe internet. Am ajuns astfel să interacţionez cu o mulţime de oameni de prin toată ţara pe forumuri, diverse pagini personale (sau blog-uri, cum li se mai spune în mod constant), facebook şi twitter. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni şi discutam mai mult sau mai puţin constant.
Ocazional însă, mai dau peste oameni aparte. Aparte este puţin spus pentru că „aparte” este un termen foarte moderat pentru ceea ce reprezintă ei, ca extreme. Ciudăţeniile unora ies la suprafaţă (aproape) imediat, sînt uşor de identificat şi mult mai uşor de evitat contactul cu ei. Este deja cunoscut faptul că internetul nu este tocmai o creatură prietenoasă datorită mulţimii de ciudaţi sau bolnavi (mental) care bîntuie prin el.
La alţii însă este mai greu de găsit buba pentru că este ascunsă sub o spoială de civilizaţie şi iese în evidenţă doar cînd începi să interacţionezi mai mult cu persoana respectivă. Dacă la început totul este în regulă, ba chiar este genul de persoană încîntătoare pe care este o plăcere să o ai prin preajmă, dar pe măsură ce o cunoşti ajungi să-ţi schimb drastic prima impresie. Gîndiţi-vă, de exemplu, la genul de fată drăguţă care flirtează, glumeşte, se distrează şi, aparent, comunică destul de bine. E inteligentă, asta este uşor de remarcat, şi îşi face destul de uşor prieteni. Este genul de persoană populară, dar numai cu condiţia să nu te apropii prea mult de ea: o ştii, o citeşti şi o laşi să existe. Nu poţi spune că o laşi să existe în pace pentru că nu e sigur că poate trăi în pace nici măcar cu ea însăşi.
Eu mă gîndesc la un exemplu practic, nu doar unul teoretic, la o persoană cu care am intrat în contact acum cîţiva ani, prin internet. Nu pot spune că nu am fost atras la început de spoiala strălucitoare de la suprafaţă, chiar dacă o vreme îndelungată am preferat să o ignor pur şi simplu. Dar după ce prima impresie s-a estompat am început să remarc diverse chestii care m-au pus pe gînduri.
Primul lucru pe care l-am remarcat au fost nişte promisiuni neonorate. E uşor să zici că fac asta şi cealaltă şi apoi să nu ridici nici măcar în direcţia respectivă, dar este neobişnuit să faci asta atunci cînd o parte din promisiunile respective sînt în interesul tău. E uşor să te plîngi că nu ai o slujbă dar e neobişnuit atunci cînd pur şi simplu ignori un ajutor de a-ţi găsi aşa ceva. Evident, mă gîndesc că dacă te plîngi că-ţi lipseşte o slujbă doreşti să şi munceşti pentru a face un ban. Normal, nu? O întreţinută nu se plînge de lipsa banilor. Se laudă că e pe cont propriu, dar trăieşte destul de mult pe la prieteni şi se mută dintr-un colţ într-altul al Bucureştiului căutînd un acoperiş deasupra capului, fie şi el temporar.
Un lucru care a ieşit pur şi simplu în evidenţă a fost tulburarea bipolară afectivă pe care puştoaica asta a pretins că o are. Tulburarea bipolară este o chestie cu adevărat urîtă pentru cei care o au, şi nu de puţine ori bolnavii au ajuns la sinucidere. Dar atunci cînd cineva doar pretinde că a are dobîndeşte o scuză de a se juca după dorinţă cu cei din jur şi chiar sub oblăduirea şi înconjurată de mila celor care o cunosc. Ca studentă la psihologie se poate spune că fata de care vorbesc este suficient de familiară cu efectele acestei boli pentru a le mima cu succes.
Mai devreme spuneam de evitarea contactului cu asemenea persoane. Partea raţională a mea, dacă îi pot spune aşa, îmi spunea să fac tocmai asta, dar acea curiozitate aproape morbidă care mă afectează constant m-a convins să caut să aflu mai multe despre această persoană. Întotdeauna (sau cel puţin aşa percep acum, că am fost dintotdeauan aşa) am fost curios de modul în care funcţionează lumea din jurul meu... inclusiv modul în care gîndesc oamenii... ce îi face să „ticăie”, după cum am auzit spunîndu-se.
Foarte probabil nu voi afla niciodată ce o face pe ea să ticăie pentru simplul motiv că nu am de gînd să mă apropii suficient de mult încît să aflu asta. În timpul care a trecut de cînd am cunoscut-o am observat la ea un caracter duplicitar cu ajutorul căruia reinventează evenimentele din jurul ei pentru a cîştiga simpatia şi aprobarea cît mai multor persoane din jurul ei. Bipolaritatea pe care o pretinde este unul dintre mecanismele pe care le foloseşte pentru a explica de ce într-o seară oarecare poate avea o conversaţie deosebit de plăcută, iar a doua zi să înceapă o ceartă cu exact aceeaşi persoană şi să spună după aceea că este agresată. Åži ar fi fost o scuză deosebit de bună dacă nu s-ar lăuda atît de mult că e în stare să-l îndepărteze pe individ fără ca el să ştie ce l-a lovit.
Oare puteţi avea încredere într-o persoană care face aşa ceva şi apoi se plînge de faptul că nu poate să creadă că un prieten i-a făcut ceva urît? Eu sigur nu pot. Åži sînt mîndru de asta. Încrederea trebuie cîştigată, iar ea a făcut cam opului acestui lucru.
Ca şi concluzie, n-am să vă spun numele puştoaicei, dar vă las pe voi să o descoperiţi. A avut o activitate destul de intensă de-a lungul timpului pe reţea, creind şi ştergînd bloguri şi diverse conturi. Pe moment, cîteva dintre conturile ei sînt următoarele: Deadcountess (wordpress), Myotherhand (facebook şi twitter.com), Thesexthing (facebook şi wordpress – astea au fost create special pentru a cîştiga mai multe auditoriu, reinventîndu-se sub forma unui personaj de poveste). Cu siguranţă că mai sînt şi altele, poate multe altele, dar am lucruri mult mai importante de făcut ca să le dau de urmă.
Completare ulterioară: prima publicare a acestui articol a fost pe 6 septembrie 2010, dar după o discuţie telefonică cu puştoaica în cauză am decis să-l mai ascund un timp. A văzut articolul şi a început să mă tot sune încercînd să îşi dea seama ce s-a întîmplat de fapt. Motivul ascunderii este o ezitare de cîteva secunde în timpul unuia dintre apeluri şi un sunet de taste. Sînt ceva şanse să mă înşel, dar eu sînt sigur că fie a început să înregistreze convorbirea (deşi este ilegal să o înregistrezi fără aprobarea celeilalte persoane), fie a mai adus un prieten ca martor. Un prieten de-al ei adică.
Rămîne de văzut în ce măsură am sau nu dreptate... dar pot spune cu siguranţă că elementul respectiv m-a făcut curios. În continuarea conversaţiei i-am cîntat un pic în strună, să văd ce face în continuare. Întrebarea din acele momente era dacă cumva fata căuta doar să înţeleagă despre ce era vorba sau căuta, într-o formă sau alta, aprobarea cuiva care a scris un articol ca şi cel de mai sus. Cu siguranţă justificări ale propriilor acţiuni şi propriei stări psihice şi-a găsit mai mult de o grămadă: în timpul conversaţiei a început să se plîngă că îi scriu prea des, că bag prea multe comentarii, că... lista e lungă. Din punctul meu de vedere elementele respective erau doar elemente comune ale comunicării unor persoane, pentru alţii însă sînt doar motive să se plîngă de cei din jur. Am scris suficient mai devreme, nu vreau să mai insist. Nu a fost decît un alt episod de autovictimizare.
În acest moment, adică 6 septembrie, nu ştiu cînd voi face public acest articol şi nici cu ce dată. Åžtiu însă cu siguranţă un lucru: puştoaica asta îmi va mai da prilej să scriu. La cîte fiÈ›e face È™i la ce importanÈ›ă îÈ™i dă are toate prilejurile din lume ca să calce în străchini în mod repetat. De ce să mă mulţumesc cu un singur articol cînd pot scrie mai multe?
Continuarea este aici.
Editura Litera - carti online
Mitsubishi
