În primul rînd trebuie menţionat faptul că ciobănescul românesc mioritic este o rasă foarte veche, răspîndită pe toată suprafaţa ţării. Ea s-a păstrat numai datorită păstorilor care folosesc cîinii pentru protecţia turmelor de lupi şi urşi, dar şi de orice fel de intruşi. Ciobănescul mioritic se încadrează, conform standardelor Clubului Naţional de Cîini Ciobăneşti Mioritici în clasa cîinilor molossoid de tip montan. Aspectul general este cel al unui cîine de talie mare, robust si compact, care inspiră forţă şi respect, dar, în ciuda masivităţii impresionante, este extrem de agil, ceea ce-l face foarte util pentru protecţie şi pază. Este un cîine foarte rezistent şi supravieţuieşte fără probleme în condiţii dificile de climă sau alimentaţie, este uşor de îngrijit şi se adaptează uşor oricărui anturaj.
În ultimii ani, asistăm la încercarea de omologare a trei rase româneşti de cîini ciobăneşti: Mioritic, Carpatin şi de Bucovina. Diferenţele dintre ele sînt vizibile chiar şi pentru necunoscători, acest lucru se datorează faptului că este vorba de rase naturale formate empiric de către ciobani în funcţie de ce aveau nevoie şi mai puţin în funcţie de aspect. Loialitatea, rezistenţa, forţa şi agilitatea au fost mereu principalele calităţi pe care le căutau la cîinii lor, de asemenea, aveau nevoie de luptători. Cîinii fricoşi sau blegi nu sînt buni pentru pază, nici cei proşti. Unii consideră că ciobăneştii româneşti sînt singura rasă care au şanse de supravieţuire într-o confruntare cu un urs. În mod normal ciobanii păstrează în jurul lor o întreagă ceată de cîini pentru a contracara cu succes strategia de atac a lupilor (de obicei doar 2-3 lupi îşi fac simţită prezenţa în apropierea turmei pentru a atrage cît mai mulţi cîini departe de turmă, urmînd ca restul haitei să atace în momentul în care protecţia lipseşte).
De-a lungul timpului au fost avansate diferite teorii privind originea cîinelui. Dintre canidele (cele mai apropiate rude ale cîinelui) care pot fi întîlnite şi astăzi fac parte Lupul (Canis lupus), şacalul (Canis aureus) şi Vulpea (Vulpes vulpes). Fiecare dintre aceste specii, precum şi altele (de exemplu hiena) au fost considerate la un moment dat ca potenţial strămoş al cîinelui domestic. La ora actuală cea mai plauzibilă şi susţinută de dovezi materiale este teoria descendenţei din lup: cîinele şi lupul au comportament şi caracter asemănătoare, simţ ierarhic, compatibilitate genetică şi biologică. Cel mai vechi cîine domesticit (Canis fam. Putiatini) a trăit acum 18 mii de ani şi era utilizat pentru pază şi la prinderea vînatului, iar din această primă formă domestică au derivat ulterior alte 4 tipuri. Printre aceste tipuri se regăseşte ramura de cîini preistorici Canis matris optime, despre care se precizează că a trăit prin epoca bronzului. În urma studiului realizat asupra cîinilor ciobăneşti româneşti existenţi Institutul Naţional Zootehnic a ajuns la concluzia că cel mai reprezentativ tip de cîine ciobănesc românesc este derivat din ramura menţionată şi este considerat strămoş al tuturor cîinilor ciobăneşti actuali.
Conform domnului Petru Muntean, reputat arbitru international, în timpul migraţiei triburilor celte, aceştia au fost însoţiţi de cîini asemănători mioriticului. De asemenea, cîini ce au caracteristicile mioriticilor au fost aduşi de tătari în nordul Mării Negre, în jurul Mării Caspice, unde au fost hanatele tătăreşti. De acolo s-au răspîndit şi spre Moldova, iar în acest moment al evoluţiei mioriticul este o rasă naturală. Ciobănescul de Bucovina este considerat a fi o varietate a unei rase balcanice pe baza asemănării cu Karakachan, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas.
Pe baza descoperirilor de la situl arheologic de la Erbiceni (judeţul Iaşi) se poate spune că domesticirea cîinelui în aceste zone a început din epoca epipaleolitic. Începînd cu făuritorii culturii Gura Baciului-Cîrcea, din neolitic, cînd se face trecerea de la stadiul de vînători şi culegatori la cel de agricultori şi crescători de animale, oamenii au început să-şi selecteze cîinii atît de necesari activităţii de creştere a animalelor. Astfel, în cadrul culturii Vinca-Turdas se remarcă printre statuetele zoomorfe unele capete de cîini din piatră (pebbles statuettes), imitate şi în lut ars.
Nu se cunoaşte cu precizie aspectul acelor primi cîini ciobăneşti, dar descoperile arheologice atestă existenţa în neoliticul dezvoltat în cadrul culturilor Tisa, Pre Cucuteni, Hamangia, Vadastra, Boian şi a altora a unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobăneştilor contemporani. Se poate spune cu uşurinţă că cîinii au fost prezenţi alături de om în cea mai mare parte a dezvoltării acestuia ca specie şi, într-o bună măsură, se poate adăuga că s-au dezvoltat împreună, protejîndu-se şi influenţîndu-se reciproc.
Nu se specifică ce fel de cîini avea ciobanul din balada Mioriţa, dar cu siguranţă trebuie să fi făcut parte dintre cele trei rase de ciobăneşti. Molda, cîinele lui Dragoş Vodă, cel care s-a înecat în rîul care acum îi poartă numele, Moldova, a fost de asemenea un ciobănesc.
Cultul lupului a fost extrem de important pentru locuitorii de acum două milenii de pe teritoriul actual al României. Însuşi numele dacilor (daoi – cei care sînt asemeni lupului, după cum explică Mircea Eliade acest etnonim cu semnificaţie religioasa arhaică) are strînsă legătură cu acest cult, iar stindardul dacic este un cap de lup cu corp de şarpe. Semnificaţia religioasă este mai puţin cunoscută, dar a existat cu siguranţă: de exemplu, la Sura Mică, o groapă conţinea un schelet de cîine, iar alta conţinea doar capul unui cîine. La Poiana Dulceşti (judeţul Neamţ) s-au descoperit nouă gropi ce conţineau schelete de cîini foarte asemănătoare cu cele ale ciobăneştilor actuali. Gropile de formă cilindrică, adînci au fost purificate prin foc şi dispuse în centrul aşezării, ceea ce subliniază caracterul cultural. Gropi de cult în care au fost descoperite schelete de cîini identice se cunosc şi din aşezarea de la Ostrovu Corbului, din secolele II-III era creştină.
Există dovezi scrise şi arheologice că dacii foloseau cîini pentru protecţie, dar şi pentru vînătoare, înclusiv vînătoarea de urşi. Luînd în considerare calităţile necesare pentru aşa ceva, care s-au păstrat pînă acum, atît din partea cîinilor cît şi a stăpînilor lor, se poate presupune cu uşurinţă că acei cîini erau strămoşi ai ciobăneştilor. Aspectul lor fizic s-a modificat în timp, ţinînd cont de rasele de cîini care au străbătut teritoriul României între timp şi de faptul că s-a urmărit obţinerea unor exemplare în funcţie mai mult de comportament şi de performanţe şi mai puţin de aspect. Astfel, ciobănescul mioritic este foarte prietenos şi calm, în special cu copiii, jucăuş chiar, dar este cunoscut ca fiind cîinele unui singur stăpîn. Manifestă o anume rezevă faţă de străini şi devine un apărător redutabil atunci cînd stăpînul sau teritoriul sau sînt atacaţi, iar curajul si devotamentul de care dă dovadă l-au făcut celebru. La început poate da impresia de animal greoi, dar aceasta dispare atunci cînd intri în contact cu el şi îţi demonstrează repede că poate deveni agil. Este un cîine adaptabil, inteligent şi jucăuş şi poate servi familiei lui atît ca paznic, cît şi ca animal de companie.
Pentru a se reuşi omologarea unei rase este necesară o standardizare a exemplarelor. Cu alte cuvinte acestea trebuie să arate cam la fel, să se încadreze între aceleaşi limite ca înălţime, dimensiune, greutate, aspect general.
Astfel, masculul adult la ciobănescul mioritic atinge o masă minimă de 45 de kilograme şi o înălţime minimă de 70 de cm la geabăn, ideal 75 cm, iar femela adultă are minim 35 kg şi minim 65 cm, ideal 70. Este întîlnit în diferite combinaţii, avînd la baza culoarea albă. Părul este unul din atributele rasei: are lungimea între 8-16 cm, abundent, dur, des, aspect lînos, uşor ondulat. Acoperă complet capul, gîtul, corpul, coada şi membrele. Subpărul este des şi moale. Culoarea predominantă este alb sau alb cu reflexe vioalcee, de preferinţă marcat cu negru, gri sau uşor gălbui. În funcţie de sezon şi de felul în care este îngrijit cîinele blana poate fi în totalitate sau parţial înfoiată.
O caracteristică importantă este proporţia dintre bot şi craniu: ele sînt egale sau cel mult cu o diferenţă în defavoarea primului, care poate fi şi puţin mai scurt. Botul este puternic şi drept, se îngustează uşor spre vîrf. Capul este masiv, acoperit complet de păr de lungime uniformă, craniul este boltit uşor, cu frunte largă şi protuberanţa occipitală proeminentă. Stopul este puţin marcat, trufa neagră, masivă, largă. Dantura este foarte puternică, muşcătura în foarfecă este apreciată. Absenţa a doi premolari sau a doi molari nu este sancţionată ca defect. Ochii sînt de mărime medie, în forma de migdală, au culoare închisă. Pleoapele şi genele negre reprezintă o altă caracteristică a rasei. Urechile nu sînt foarte mari, inserate la înălţime medie, de formă triunghiulară cu vîrful uşor rotunjit, atîrnate de-a lungul obrajilor. Atunci cînd cîinele este în alertă sau în acţiune urechile se duc uşor spre spate.
Gîtul este foarte musculos, masiv, de lungime medie, formează o linie de 40-45 de grade cu linia spatelui. Trunchiul este puţin alungit, de forma rectangulară, greabanul nu este proeminent, spatele este orizontal, larg şi musculos, bazinul larg, crupa uşor înclinată, ceea ce dă impresia falsă de lăţime a trenului posterior. Trenul anterior, mare, se lărgeşte uşor spre spate, pieptul este musculos şi proeminent, coastele sînt arcuite. Burta şi lateralele nu depăşesc coatele.
Labele sînt drepte, paralele, văzute din faţă şi din profil. Umerii au omoplaţi largi, înclinaţi spre spate într-un unghi de aproximativ 100 de grade cu braţul. Coatele sînt masive şi apropiate de corp, nu se abat de la linia verticală, antebraţul este drept şi puternic, articulaţiile carpiene sînt elastice, metacarpienele sînt uşor înclinate spre faţă.
Trenul posterior: labele sînt ovale, masive şi compacte, acoperite din abundenţă de păr, unghiile sînt negre şi puternice, cu pernuţe negre, tari şi rezistente. Din profil coapsele şi gambele sînt compacte şi musculoase. Văzute din spate ele sînt paralele. Prezenţa pintenilor poate schimba mersul şi este de preferat să fie eliminati. Jaretul nu este situat prea sus, articulaţia este mai degrabă joasă. Metatarsienele sînt lungi, verticale şi puternice.
Mersul este degajat, suplu, acoperind bine terenul. Văzut din spate, se observa o uşoară deplasare în plan vertical. Coada este inserată destul de sus, în repaus atîrnă aproape de nivelul jaretului, cu extremitatea uşor întoarsă în sus. În acţiune se ridică pînă la nivelul spatelui, dar niciodată nu se încovoaie pe spate.
Defecte: orice încălcare a standardului, precum aspectul longilin sau nearmonios, spate curbat, coada răsucită pe spate sau în formă de inel, blana prost întreţinută, coada amputată, exemplar neascultător, obez sau prea slab, păr scurt, mişcare greoaie. În caz de egalitate la un concurs este preferat cîinele cu muşcătura în foarfecă.
Defecte grave: depigmentaţia trufei, prognatism superior sau inferior, absenţa a mai mult de doi molari sau premolari ori a altor dinţi, depigmentaţia pleoapelor, mers viciat, caractere sexuale inficient marcate, expresie atipică, ochi rotunzi, proeminenţi.
Defecte eliminatorii: absenţa părului lung pe membre şi cap, blana de culoare neagră sau roşcată sau brună pe mai mult de 30% din corp (mai puţin ciobăneştii româneşti corb a căror blană este în întregime brună sau/şi roşcată), talia mai mică decît standardul, exemplar fricos sau agresiv.
Nici o rasă de cîini nu este perfectă, iar un stăpîn responsabil va trebui să se concentreze asupra bolilor specifice rasei, precum maladia cotului, torsiunea de stomac şi displazia de şold.
Fiecare dintre exemplarele de ciobăneşti mioritici, indiferent de rasa din care face parte, este o dovadă excelentă a modului în care omul poate cizela, într-o măsură mai mare sau mai mică, minunăţia pe care i-a pus-o la dispoziţie Mama Natură. Este dificil să întreţii un cîine de talia şi comportamentul ciobăneştilor mioritici pentru că trăsăturile care i-au făcut alegerea perfectă pentru paza turmelor sînt încă foarte vizibile, evidente. Dar poate tocmai de aceea poate fi un companion excelent pentru o familie dacă i se oferă spaţiul şi atenţia de care are nevoie. El va oferi în schimb ataşament, loialitate şi o naturaleţe incredibile.
Editura Litera - carti online
Mitsubishi
