1

- Maiestate! Maiestate!!!

Bătrînelul alerga pe culoarele lungi ale clădirii cu răsuflarea aproape tăiată de efort, ieşi în grădină şi se opri în apropierea unei fîntîni arteziene, apoi se aşeză pe marginea ei. După cîteva secunde însă, ud leoarcă de la apa care ţîşni din gura unui leu ornamental, sări în picioare şi o luă din nou la goană, strigînd de zor. În cele din urmă îl ajunse din urmă pe copil, îşi trase hainele largi după el şi le înfăşură cu un gest în jurul corpului. Se aplecă asupra copilului oprit să miroasă o floare şi se încruntă la el:

- Maiestate! De ce aţi fugit aşa?

- Dar, Gigi, nu am fugit deloc repede. Tu eşti acela care nu are rezistenţă şi ar trebui să faci rost de ea! Eu n-am vrut decît să ies un pic la aer.

- Dar, maiestate! Ora nu s-a terminat încă!

- Ştiu, dar vreau să fac o mică pauză. 5 minute. Te rooog.

Zîmbetul rugător al copilului se lăţi pe toată faţa acestuia, iar profesorul nu putu face altceva decît să cedeze. Privi în jur.

- Şi totuşi, cine ar putea sta înăuntru cînd afară este o zi atît de frumoasă? întrebă el. Ştii ceva? O să continuăm lecţia aici. Ai pauză pînă mă duc să mă schimb şi să aduc aici consolele de lucru.

Băiatul chiui fericit: avea să dureze mult mai mult de 5 minute, iar pînă atunci avea tot timpul să se joace prin grădină. Bătrînul profesor se grăbi înapoi în clădire, dar numai după ce se asigură că roboţii paznici erau cu ochii pe elevul lui. Ca unic moştenitor al dinastiei, cel puţin pe moment, pînă cînd sora mai mică a acestuia avea să se nască, viaţa copilului era mai preţioasă decît a tuturor celor din palat.

Copilul de 6 ani începu să alerge prin grădină, ascunzîndu-se de privirile indiscrete ale celor cîţiva curteni aflaţi pe acolo. Vremea frumoasă atrăsese suficientă lume afară, dar nu era prea aglomerat iar băiatul avea unde să aleagă ascunzişuri, fără să ştie însă că nu avea cum să scape de senzorii iscoditori ai gărzilor. După cum observau prea bine toţi curtenii, mulţi prin intermediul farselor care îi aveau ca subiecţi, George al XIV-lea avea o energie extraordinară pentru vîrsta lui. Profesorii lui îi îndurau destul de greu efectele exuberanţei, şi era încă tînăr. Teama lor cea mai mare era că în scurt timp aveau să se dovedească complet ineficienţi împotriva lui, iar poziţia lui socială îl proteja de majoritatea pedepselor pe care i le-ar fi putut da. Doar patru persoane în tot imperiul pe care copilul avea să-l conducă cîndva, la maturitate, îi puteau impune ceva, iar doi dintre aceştia erau părinţii lui.

Un sfert de oră mai tîrziu profesorul reveni în grădină pentru a constata că băiatul dispăruse. De-a dreptul speriat, contactă gardienii roboţi care îl localizară pentru el în numai cîteva secunde. Bătrînului nu-i rămase decît să ofteze, să lase consolele pe o bancă şi să se tîrască prin tufişuri după copil.

- Maiestate, m-am intors, spuse el. Ar fi cazul că continuăm lecţia.

- Nu pot acum. Mă ascund de balauri.

- Maiestate, aici nu sînt balauri.

- Ba da.

Profesorul oftă.

- Au plecat cu toţii, i-au alungat gardienii, încercă el să-l convingă pe micuţ că fantasmele dispăruseră. Maiestate, acum sînteţi în siguranţă.

Copilul scoase capul din tufiş, aruncă o privire în jur, şi apoi se lipi înapoi de sol.

- Măi, au mai rămas doi, spuse el. Uite, acolo, şi îi arătă balaurii cu degetul.

Bătrînelul ridică capul şi privi în direcţia respectivă, începu să zîmbească amuzat: „balaurii” nu erau decît nişte curteni. Îi alungă cu un gest şi reveni lîngă copil.

- Maiestate, au dispărut şi ei. E timpul să ne continuăm lecţia.

Băiatul verifică din nou, oftă, şi ieşi din tufiş cu profesorul după el.

- Bine, Gigi, hai să învăţăm.

Se aşezară pe bancă, cu consolele pornite.

- Ce învăţăm azi? întrebă copilul.

- Despre Războiul de un Mileniu.

- Mileniu?

- Da. Adică o mie de ani. Războiul a durat un pic mai mult de o mie de ani şi a cuprins toată galaxia.

- Oooo. Şi au murit mulţi oameni acolo?

- Da, foarte mulţi. Rase întregi au dispărut atunci, planete au fost pustiite sau pîrjolite. Întreaga civilizaţie galactică a fost transformată din rădăcini de acel război.

Băiatul se întristă brusc.

- Înseamnă că a fost ceva rău, nu?

- Da, războaiele nu înseamnă decît suferinţă şi moarte. Iar acesta a fost cel mai cumplit dintre ele.

- Dar pînă la urmă s-a terminat, nu? Altfel n-am mai fi aici.

- Da, s-a terminat, zîmbi bătrînul. Şi nu ştii cît de multă dreptate ai: strămoşii tăi au avut o influenţă directă asupra terminării războiului şi păstrarea păcii în această galaxie.

- Păi asta ştiam deja: conducem prin educarea oamenilor în favoarea păcii şi a cunoaşterii reciproce. Cunoaşterea este arma noastră cea mai bună şi aliatul nostru cel mai de nădejde.

Copilul devenise mîndru, iar bătrînul îl aprobă: nu-i putea spune că guvernarea însemna mult mai mult decît imaginea oficială pe care propaganda o împrăştia în toate sistemele solare cunoscute, era ceva ce trebuia să descopere singur atunci cînd va sosi momentul. Nu-i putea spune despre deciziile dificile, uneori foarte personale, pe care părinţii lui le făcuseră în numele păstrării cunoaşterii universale şi despre deciziile pe care el va trebui să le facă în numele aceleiaşi guvernări corecte. Fusese martor la unele dintre ele şi, oricît de mult ar fi dorit să-i povestească cu mîndrie despre ele, nu erau secretele lui pentru a le spune şi altora.

- Da, asta este acum. Dar nu a fost întotdeauna aşa: au fost oameni care au trebuit să facă sacrificii pentru a obţine ceea ce noi luăm drept bun şi corect. Au fost oameni care au sacrificat totul, înclusiv propriul viitor, propria viaţă, pentru asta.

Profesorul tăcu. Nu-i putea spune copilului despre greutăţile din prezent, dar îi putea spune despre ceea ce strămoşii lui au făcut cu mai mult de 4 secole în urmă pentru a permite existenţa unui mod de viaţă, a unui mod de gîndire care trebuia apărat cu orice preţ.

- Da, mi-a spus tata unele poveşti despre George Întîiul şi că şi-a pierdut familia şi prietenii în Marele Război. Gigi, Marele Război este Războiul de un Mileniu de care mi-ai zis.

Bătrînul aprobă.

- Naşpa.

- Ce anume, maiestate?

- Războiul ăla a fost naşpa de tot. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui George Întîiul, dacă mi-aş fi pierdut părinţii. Şi prietenii.

- Din fericire nu trebuie să treceţi prin aşa ceva. Dar vă pot spune ce a făcut el... Vă pot spune despre călătoria lui spre viaţă şi despre aventurile pe care le-a trăit în compania prietenilor săi cei mai buni.

- Povesteşte-mi mai multe. Cum era?

Bătrînul zîmbi: în cele din urmă reuşise să-i trezească curiozitatea. Ştia acum că copilul nu-l va lăsa în pace pînă nu-i va spune cîteva poveşti. Întotdeauna era o plăcere pentru amîndoi: pentru el să povestească, pentru puşti să-l asculte... doar să reuşească să îl atragă spre aşa ceva. Nu era un lucru uşor, energia pe care o dovedea viitorul împărat îi dovedea pe mulţi.

- Ei bine, George Întîiul avea doi foarte buni prieteni: pe Daniel şi pe Ptracleos, Se spune că ei trei erau de nedespărţit.

- Tata spunea că unul dintre ei era robot.

- Da. Daniel era un robot de luptă. Poveştile spun că înainte de a-l servi pe primul George luptase de partea maşinilor, dar a fost avariat. Cei care l-au reparat au avut grijă să îl reprogrameze pentru a-i ajuta să supravieţuiască.

- Adică un fel de gardă de corp, ca şi aceia care ne apără pe noi acum,

- Da, cam aşa ceva.

Profesorul privi cu un frison de teamă în sus, spre gărzile mecanoide care se putea observa, discret, prin frunzişul des. Nu le văzuse decît o singură dată în acţiune, nu fusese nimic spectaculos, dar foarte eficient. Auzise însă o mulţime de poveşti despre cruzimea de care dădeau dovadă, de numărul imens de morţi care le fusese atribuite de-a lungul timpului. Trăiau vremuri de pace, dar tentativele de asasinat şi loviturile eşuate de stat nu fuseseră deloc puţine în ultimele secole. De fiecare dată ele au fost înecate în sînge, sau cel puţin aşa se spunea, parţial datorită programării clare şi precise pe care fiecare generaţie de gardieni robotici o primeau de la creatorii lor: trebuia eliminat orice pericol (real sau potenţial) care era adus Dinastiei. Se spunea că această regulă fusese trasată chiar de către Daniel, prietenul robot al primului George, în urmă cu secole şi fusese păstrată cu sfinţenie de atunci.

Bătrînul profesor ştia că era urmărit cu atenţie de cum punea piciorul în incinta imperială, cu atît mai mult cu cît avea de a face cu prinţul moştenitor, şi era conştient că la cea mai mică ameninţare pe care ar fi arătat-o faţă de copil ar fi fost ucis fără ezitate de către gardieni, în ciuda deceniilor de servicii loiale pe care le avea în slujba Dinastiei.

Dar alungă gîndurle rele cu un gest şi se aşeză mai bine pe bancă, alături de băiat. Înregistrările din Valea Umbrelor Morţii pe vremea fugii lui George Întîiul erau puţine şi se datorau în primul rînd aparatelor de recunoaştere pe care forţele armate implicate în conflictul din acea zonă le trimiteau prin defileu, dar istoricii şi programele de Inteligenţă Artificială au reuşit într-un final, după vreo două decenii de muncă intensă, să refacă destul de bine traseul pe care refugiaţii l-au parcurs spre navele de evacuare de pe planetă. În acele decenii a fost prima dată folosit termenul de Arheologie Informatică, cu mai mult de două secole în urmă, iar între timp aceasta a fost adusă la nivel de disciplină de studiu în facultatea imperială. Mulţi dintre experţi se specializaseră chiar pe crearea unei genealogii pre-imperiale cît mai stricte, dar fără un succes deosebit: părinţii lui George Întîiul erau cunoscuţi, dar trupurile lor nu mai puteau fi recuperate pentru a extrage secvenţele genetice ce ar fi putut completa mult datele vagi care au supravieţuit migraţiilor din perioada războiului de milenar. Secvenţele ADN ale ultimelor generaţii de împăraţi au suferit modificări ca urmare a tratamentelor genetice pe are le-au urmat pentru a le permite o viaţă cît mai lungă şi mai sănătoasă în ciuda tentativelor de asasinat, iar asta le făceau inutilizabile din punctul de vedere al Arheologiei Informatice. Faptul că acum copilul de lîngă el ar fi supravieţuit cîtorva descărcări energetice ale unei arme de calibru mediu de la distanţă mică nu-i ajuta nicicum pe arheologi în căutările strămoşilor lui.

- Din ce se ştie bunicii lui George Întîiul au locuit pe o planetă numită AeroIacşi şi erau comercianţi.

- Comercianţi? se miră copilul.

- Da, îi răspunse profesorul fără să se supere de întrerupere. Cumpărau produse de pe o planetă din apropiere şi le vindeau la un preţ mai bun în cîteva din oraşele mai mari de pe planetă.

- Ştiu ce înseamnă comerciant, răspunse repede băiatul. Dar mă miră faptul că existau comercianţi în acele vremuri. În plus, credeam că-mi povesteşti despre George Întîi şi Defileul Morţii.

- Maiestate, ce vreau să vă povestesc acum are o legătură directă cu acele evenimente. Nu de puţine ori ceea ce se întîmplă la un moment dat se răsfrînge asupra a ce vor face urmaşii peste cîteva decenii.

- Aaaaa, se miră tînărul său interlocutor. Te ascult, spune.

- În plus, războiul nu avea aceeaşi intensitate peste tot. Unele planete au fost pustiite de război, iar unele nu pot fi locuite nici acum, dar în alte zone oamenii putea trăi decent în ciuda pericolului constant.

- Viaţa lor se putea sfîrşi în orice moment dacă războinicii veneau la ei.

- Adevărat. Vieţile lor, îl corectă profesorul. Se spune corect „vieţile lor”.

- Bine, aprobă puştiul. Te ascult.

- Poveştile spun că ei aveau o singură fată, una foarte frumoasă. Numele ei era Clara.

Băiatul zîmbi larg: recunoscuse numele ca fiind al mamei lui George Întîi.

- Pe lîngă faptul că era frumoasă, părinţii ei aveau o situaţie bună ceea ce o făcea cu atît mai dorită şi mai curată.

- Sună frumos. Dar cum a ajuns în Defileul Morţii?

- Asta e o întreagă poveste. Clara ar fi putut alege pe oricine ca partener de viaţă, dar ea vroia pe cineva care să îi împărtăşească dorinţa de a-i ajuta pe alţii. Chiar dacă planeta lor nu era o zonă activă de conflict, refugiaţii ajungeau mereu pe acolo fugind de război. Întotdeauna ei erau trataţi rău, localnicilor le era frică să nu aducă cu ei luptele şi moartea. Sau mai rău, le era frică să nu aducă boli şi sărăcie.

- Mă gîndesc că asta era rău de tot, spuse dintr-o dată întristat copilul.

Nu fusese bolnav decît o dată în viaţa lui şi nu-i plăcea să-şi reaminească săptămîna în care fusese izolat de restul lumii. Profesorul aprobă dînd din cap.

- Şi ce soluţie aveau pentru ei? întrebă dintr-o dată nerăbdător copilul.

- Mulţi dintre ei erau alungaţi sau ucişi la sosirea pe planetă. Dar unora le era îngăduit să stea în cîteva enclave de pe planetă. A spune că erau toleraţi era mult pentru că făceau munca cea mai de jos, cea pe care nu o dorea nimeni.

Băiatul se întristă.

- Mama îmi mai cere să fac curăţenie prin cameră şi să nu îi las doar pe servitori să lucreze în locul meu. Nu-mi place, dar o ascult întotdeauna. Cred că încep să înţeleg de ce îmi tot spune asta. Clara s-a implicat în ajutorarea celor nedoriţi, nu-i aşa?

- Da, într-adevăr. Au fost unii care au spus că era un înger, dar ea a fost doar o persoană bine inteţionată. Nu erau decît cîteva sute de fiinţe acceptate în enclave pe toată planeta, dar a ajuns repede cunoscută şi apreciată de foarte mulţi dintre ei.

În ultimele zeci de secunde, nevăzută de cei doi, o siluetă se apropiase în linişte, fără să îi tulbure în vreun fel. La un moment dat se sprijini de gardul viu, aproape de ei şi îi lăsă să povestească în linişte. Bărbatul era tînăr, nimeni nu i-ar fi dat mai mult de 20 de ani deşi avea aproape un deceniu în plus, şi era destul de solid, chiar dacă musculatura nu era foarte vizibilă prin veşmîntul subţire şi larg. Părea cu adevărat interesat de conversaţia profesorului cu elevul său şi îi asculta cu atenţie pe măsură ce omul în vîrstă descria atmosfera de pe o planetă nelocuită de secole, atmosfera unei civilizaţii dispărute în urma conflictului. Ştia că multe dintre detaliile pe care bătrînul le introducea în poveste erau înflorituri, completări proprii, dar care se potriveau foarte bine cu realitatea istorică. Atmosfera de altfel liniştită şi boemă a acelei civilizaţii era tulburată de spectrul războiului galactic şi interacţiona cu efectele acestuia în modul său propriu. Oamenii care au creat-o erau morţi demult, supravieţuitorii se răspîndiseră de-a lungul întregii galaxii, dar arheologii informatici au reuşit să recupereze o mare parte a civilizaţiei. Golurile erau umplute, ca întotdeauna, cu argumente mai mult sau mai puţin raţionale, mai mult sau mai puţin pertinente. Din fericire Inteligenţele Artificiale micşorau drastic argumentele mai puţin pertinente, dar nici ele nu erau infailibile.

- Şi ce s-a întîmplat cu Clara?

Băiatul revenise la subiectul care-l interesa cel mai mult, şi era cam nerăbdător.

- Pînă la urmă tocmai activitatea ei a ajutat-o să cunoască un bărbat de care s-a îndrăgostit nebuneşte.

Copilul chicoti.

- Cum? întrebă el.

- Darius era unul dintre puţinii refugiaţi care a reuşit să treacă de apărarea planetară şi a aterizat şi a fost arestat după ce a ajuns în oraşul în care se afla şi Clara. Detaliile nu sînt cunoscute, dar una dintre etapele arestării a fost o analiză medicală pentru a afla dacă suferea de vreo boală care ar putea fi un pericol. Chiar şi atunci a fost foarte uşor de făcut, dar arestatul trebuia dus la spital pentru asta. Acolo s-au cunoscut.

- Şi s-au îndrăgostit, jubilă băiatul.

- Nimeni nu ştie dacă a fost ceva de moment sau le-a trebuit un timp pentru a se îndrăgosti, îl temperă profesorul. Dar se ştie cu siguranţă că ea a intervenit în sprijinul lui pentru a fi lăsat să muncească printre ei. Adu-ţi aminte: majoritatea erau ucişi sau alungaţi. Doar cîtorva li se permitea să rămînă.

- Am auzit multe poveşti de dragoste, începu să se laude băiatul. Şi toate s-au terminat bine,

- Da, au fost foarte fericiţi. Cel puţin o perioadă.

- Ce s-a întîmplat? se bosumflă George cel tînăr.

- Nu se ştie foarte sigur. Sursele istorice nu sînt foarte clare. S-a păstrat înregistrarea naşterii copilului lor şi perioada petrecută de mamă ca pacientă în spital. Se mai ştie că a revenit la aproape doi ani de la naştere, bolnavă. Da, aprobă el îngrijorarea tăcută a băiatului, chiar şi cu o familie de care trebuia să aibă grijă, Clara a continuat să îi ajute pe cei din jurul ei expunîndu-se la risc. S-a îmbolnăvit.

- A fost ceva grav?

- Nu. Ea nu s-a îmbolnăvit grav. Dar boala ei a fost cauzată de o epidemie care le-a aruncat planeta în haos. Unul dintre viruşii aduşi de refugiaţi a scăpat nedetectat şi a luat vieţile multor milioane de oameni. Mulţi alţii s-au îmbolnăvit şi au supravieţuit, dar nimic nu a mai fost la fel. În numai cîteva săptămîni după ce s-au estompat efectele bolii, planeta a fost distrusă de către proprii locuitori şi în timp a devenit incompatibilă pentru fiinţele umane. Dar asta este o altă poveste.

- Ce s-a întîmplat cu Clara şi soţul ei? Şi copilul lor?

Băiatul nu-şi putea ascunde tristeţea şi îngrijorarea.

- Clara şi copilul ei au scăpat, dar Darius a murit în acele zile. Una dintre marile taberele războinice a făcut un raid pe planetă, distrugînd cîteva oraşe. Darius a murit, iar pentru restul civilizaţiei planetare a fost începutul sfîrşitului. Tulburările au continuat şi după plecarea roboţilor şi au dus doar la moarte şi distrugere.

- Bănuiam, spuse micuţul. Copilul este George Întîiul, nu-i aşa? Strămoşul meu.

Bătrînul aprobă din cap.

- Iar de atunci ei au fugit mereu din calea războiului cel mare. Pînă cînd au ajuns în Defileul Umbrelor Morţii... iar de acolo nu a mai fost...

- Iar de acolo nimic nu a mai fost la fel, se auzi o voce puternică de undeva din spatele celor de pe bancă.

Profesorul şi elevul său au tresărit speriaţi.

- Maiestate! exclamă bătrînelul îngrijorat.

Bărbatul care se oprise să îi asculte ieşise din conul de umbră al tufişului şi se apropie de copil.

- Am încercat să îi povestesc..., începu să explice bătrînelul.

- Ştiu şi bine ai făcut, îl opri împăratul. Este important pentru un viitor conducător să ştie despre originile sale şi despre alegerile pe care le-au făcut strămoşii săi.

Băiatul îşi privi tatăl cum se apropie şi de apleacă asupra lui cu nişte ochi mari, plini de lacrimi de emoţie. Tăcea, incapabil să mai rostească măcar un cuvînt, aşa că noul sosit continuă:

- Clara şi-a crescut fiul în spiritul datoriei faţă de societatea în care trăiau. Pentru că oricît de schiloadă şi de violentă era lumea în care trăiau fiecare dintre ei aveau o datorie faţă de cei din jurul lor: aceea de a face o lume mai bună pentru toţi. Clara a pierdut totul atunci cînd planeta lor a fost distrusă şi apoi părăsită, mai puţin cele mai de preţ două lucruri: pe fiul ei şi pe ea însăşi. Acea datorie faţă de societate este unul dintre cele mai importante două moşteniri de la ea. Pe ea s-a bazat întreaga viaţă a lui George Întîiul de după Defileu, pe ea s-au bazat acţiunile care au pus bazele imperiului galactic.

- De ce două?

- Pentru că mai există o moştenire. Un secret, dacă îi pot spune aşa, pe care Clara i l-a împărtăşit fiului ei în noaptea în care murit. Dacă educaţia primului George a fost baza, acel secret a fost elementul declanşator care l-a făcut să lupte pentru a aduce pacea în Universul cunoscut de oameni.

- Dar nu a reuşit în acea luptă a lui! exclamă băiatul. Războiul a continuat şi după moartea lui încă aproape două secole.

- Ba a reuşit, şi încă din plin. Primul George ştia că era o acţiune care se întindea pe mai multe generaţii. Noi încă ducem aceeaşi luptă, cea pe care a început-o el. Iar cînd vei creşte şi vei afla secretul Clarei vei înţelege la ce mă refer.

- Şi cînd se va întîmpla asta? se bosumflă băiatul.

Ştia că nu are şanse să îşi convingă tatăl să îi spună totul atunci, nu îi plăcea deloc, Trebuia să se resemneze şi să aştepte.

- Se va întîmpla atunci cînd vei fi pregătit, nu mai devreme, răspunse profesorul din spatele împăratului. Scuze pentru întrerupere, maiestate.

- Ai dreptate să spui asta, îl aprobă împăratul. Fiecare eveniment din viaţa noastră ni se întîmplă atunci cînd sîntem pregătiţi pentru el.

- Da' mie tot nu-mi place asta, comentă băiatul.

- Ştiu, dar asta e, încheie tatăl său.

Dincolo de tonul înţelegător băiatul ştia că era o decizie finală, o autoritate care nu putea fi pusă la îndoială, aşa că nu mai spuse nimic. Chiar şi dacă ar mai fi dorit să spună ceva, atenţia i-a fost repede atrasă de o siluetă de undeva de pe acoperişul clădirii cele mai apropiate.

- Dragonul! Balaurul! ţipă el şi se ascunse în spatele tatălui său.

Atît acesta cît şi profesorul ridicară repede privirile spre situeta respectivă: nu era una familiară curţii imperiale, mulţi ar fi spus cu uşurinţă că nu au văzut niciodată creatura înaltă şi pregătită mereu pentru luptă, dar gărzile nu reacţionară pentru a preveni un pericol de orice fel în prezenţa ei.

- Nu pot să cred! exclamă suprins împăratul. Ptracleos!

- Acel Ptracleos?! tresări băiatul agăţat de haina largă şi îşi scoase nasul de printre falduri.

Ca şi cum recunoaşterea imperială ar fi fost un semn, creatura coborî cu rapiditate cei aproape 100 de metri parcă prelingîndu-se pe zidul clădirii şi înaintă cu rapiditate spre grupul celor trei. Nici atunci gărzile nu reacţionară în vreun fel pentru a-i proteja, în ciuda aspectului războinic.

Însă nou sosit se opri la cîţiva metri de grup şi se înclină protocolar, în semn de salut, şi reveni la un aspect mai obişnuit, necombativ.

- Credeam că ai murit! spuse împăratul aproape îmbrăţişîndu-l. N-ai mai dat nici un semn de viaţă de aproape 10 ani.

Aspectul lui Ptracleos nu părea să se fi schimbat prea mult în cele patru secole care trecuseră de la descrierea lui din memoriile primului George despre Defileul Umbrelor Morţii: rămăsese aceeaşi creatură de aproape 2 metri şi jumătate, avea aceeaşi frunte teşită şi ochi albaştri-indigo de o claritate uimitoare. Creasta care-i acoperea ceafa era la fel de semeaţă ca întotdeauna, iar ghearele extensibile îi acopereau degetele în exterior păreau la fel de dure ca niciodată, mai ales cînd erau scoase şi pregătite pentru luptă. Doar blana rară şi cenuşie care-i acoperea corpul musculos părea mai strălucitoare şi mai bine întreţinută ca niciodată. Creatura debora de o energie incredibilă, ceva ce ar fi atras atenţia oricînd şi oriunde.

- Am avut o misiune de infiltrare. Nu puteam să trimit nici un semnal fără să mă desconspir.

- Ooo! exclamă băiatul.

- Dînsul trebuie să fie noul George, spuse Ptracleos coborînd privirea spre el.

Încă un pic cam speriat, dar mai degrabă intimidat, acesta se ascunse din nou printre faldurile hainei tatălui. Acesta rîse şi cu un gest rapid şi energic îl scoase la înaintare şi îi puse între el şi creatură.

- Fiule, nu aşa te comporţi cu unul dintre cei mai buni aliaţi şi prieteni pe care îi poate avea un viitor împărat.

- Da, tată, acceptă băiatul cu jumătate de gură. Salut, îi spuse el lui Ptracleos şi îi întinse mîna.

- Salut şi ţie, domnişorule, îi răspunse acesta şi îi strînse ferm mîna.

- Am învăţat multe despre dumneata, recunoscu băiatul.

- Hm. Am ajuns material didactic, deci. Asta nu mă ajută prea mult în misiunile de infiltrare.

Băiatul se retrase un pic speriat de gestul care a însoţit afirmaţia creaturii, dar tatăl lui începu să rîdă.

- Nu-ţi face griji, i se adresă fiului său. Ptracleos ştie foarte bine că cea mai mare parte a universului cunoscut îl consideră mort de mult timp. De vreo 3 secole, de fapt. Cred că există doar vreo 10 persoane în toate lumile populate care mai ştiu că este în viaţă.... asta dacă te pun şi pe tine la socoteală.

- Cum ai supravieţuit atîta timp?

Creatura ezită un moment înainte de răspunde aşteptînd un semn de la împărat.

- Tot ce pot să-ţi spun este că m-a ajutat Daniel.

- Acel Daniel? tresări băiatul.

- Da. Partenerul meu, prietenul meu şi al primului George. Soluţia cu care a venit el la un moment dat m-a ajutat să rămîn în viaţă mult mai mult decît oricare alt semen de-al meu şi să fiu mai activ decît am fost vreodat în timpul vieţii de pînă atunci.

- Interesant, jubilă băiatul. Vreau şi eu asta, începu să-l roage pe tatăl lui.

Acesta începu să rîdă.

- Poate că nu a fost bine să-i spui asta. Acum nu o să mai scap de gura lui o vreme.

Băiatul tăcu.

- Am înţeles, se îmbufnă el. O să aflu mai multe doar cînd o să fiu mare şi deştept.

- Asta aşa e, domnişorule, spuse Ptracleos. Ascultă-mă pe mine, care am o vîrstă de cîteva secole. Eşti încă prea tînăr ca să afli lucruri de oameni mari. Şi eu învăţ mereu lucruri noi, chiar şi la vîrsta mea.

Băiatul făcu nişte ochi mari, foarte miraţi şi impresionaţi, şi nu mai zise nimic.

- Ce s-a întîmplat?

- Nemulţumirile din sectorul Olreio Albastru s-au intensificat. Cînd a fost eliminat guvernatorul Gabriel Augustus acum 4 ani au rămas în viaţă cîţiva oameni dedicaţi cauzei lui. Armatele imperiale nu-s foarte eficiente.

- Mda. Nu poţi să-i elimini pe toţi, murmură împăratul. A fost un risc calculat, de a-i lăsa pe supravieţuitori să transmită mesajul mai departe. Am mai discutat despre asta: este inevitabil ca unii dintre ei să reziste metodelor noastre de constrîngere.

- Ştiu, şi aici am intervenit eu. Am reuşit să anihilez unul dintre laboratoarele secrete ale Sticleţilor peste care unul dintre supravieţuitori a dat accidental, dar acesta plecase deja cu unele informaţii. Mai mult, a plecat de acolo modificat neuronal: practic programarea noastră a fost anulată de mecanismele din laborator. Cînd am dat din nou de urma lui îi abordase deja pe foştii colaboratori, i-a modificat la rîndul lui şi au refăcut celula distrusă. Au găsit o metodă de a corupe două dintre bazele NomenAlowd şi de a introduce informaţii false în sistem, iar acum sînt pe cale să strîngă o armată pentru scopul propriu. Le lipseşte încă suportul energetic, dar au de gînd să atace una dintre bazele de reconversie solara. Dacă le funcţionează planul vor deveni o forţă care poate pune probleme în viitor.

- Credeam că ultimele laboratoare secrete din timpul ultimului imperiu galactic au fost distruse pe timpul tatălui meu, remarcă împăratul.

- Au fost multe secrete şi un război chiar şi mai lung. Probabil că vor mai apare asemenea laboratoare încă multă vreme.

De la sosirea lui Ptracleos profesorul rămăsese tăcut, stînd suficient de departe pentru a nu deranja, dar suficient de aproape pentru a auzi totul. În momentul în care noul sosit şi împăratul au început să discute treburi de stat George cel tînăr se apropie de profesor, dar cu ochii încă aţintiţi pe cei de alături.

- Gigi, ştii cumva ce s-a întîmplat cu Daniel?

- Robotul? Da, ştiu.

- Chiar? Ce anume? tresări băiatul.

- Misiunea lui Ptracleos şi a lui Daniel a fost una singură: de a asigura trăinicia păcii sub conducerea dinastiei Georgiene. Dar sarcinile lor au variat de-a lungul timpului: au slujit de multe ori ca gărzi de corp, au avut misiuni de infiltrare şi de pedeapsă, au avut misiuni de război. După cum ai observat, ei s-au transformat de-a lungul timpului. Amîndoi, nu doar Ptracleos. Aspectul lui Daniel este foarte diferit faţă de descrierile primului George.

- Ştii cum arată acum?

Profesorul ridică din umeri.

- A fost văzut ultima oară acum 7 ani, înainte de venirea mea aici. Misiunea lui a fost de a actualiza şi reprograma gărzile din palat. Se ştie că revine cam la fiecare 10 ani pentru o asemenea actualizare. Chiar şi acum tehnologia evoluează şi este nevoie de ajutorul lui pentru a fi mereu la curent cu ea.

- Deci sînt amindoi în viaţă! jubilă băiatul. Nici nu ai idee cît de mult mă bucur!

A fost întrerupt în bucuria lui de împărat şi de Ptracleos care se îndreptau spre ei.

- Fiule, ce zici: vrei să participi la primul tău consiliu imperial?

Băiatul îi sări direct în braţe: era bucuros din cale-afară. Gigi şi Ptracleos i-au urmat într-o încăpere nu prea mare, în care erau prezente deja cîteva siluete: doi roboţi gardieni, patru curteni pe care îi mai văzuse în trecere şi cîteva scaune goale în jurul unei mese rotunde.

- Regele Arthur ar fi fost foarte gelos pe sala asta, glumi împăratul în timp ce-l aşeza pe băiat pe unul dintre scaune.

- Cine? se miră acesta.

- Un rege de demult, sosi imediat răspunsul. Mai tîrziu poţi să-l întrebi pe Gigi despre el, sînt sigur că îi va face plăcere să-ţi spună mai multe. Ptracleos, iniţiază legăturile cu consiliul.

Creatura se apropie repede de unul dintre pereţi şi începu să dialogheze cu o consolă de comunicaţii. Se întoarse repede spre împărat şi îi făcu semn că totul era în regulă, în scurt timp pe scaunele goale apărură cîteva siluete, holograme ale unor entităţi îndepărtate.

Împăratul rămăsese în picioare lîngă scaunul ocupat de fiul său şi domina cu statura lui totul.

- Daniel este conectat? întrebă.

- Da, răspunse Ptracleos.

- Pot să-l văd pe Daniel? tresări copilul.

- Nu, sosi sec răspunsul. Conexiunea cu el este informaţională, nu este de asemenea natură încît să fie transmise imagini sau sunete. Cea mai mare parte dintre voi nu îl cunoaşteţi personal, se întoarse apoi spre cei de la masă, dar el este fiul meu. El va moşteni poziţia şi rolul meu atunci cînd va sosi momentul. Este primul lui consiliu imperial iar în acest moment are doar rol de observator. De aceea vreu să vă prezentaţi, unul cîte unul.

Erau 21 de locuri la masa cea rotundă, iar unul dintre ele îi revenea împăratului. Decizia finală îi aparţinea tot lui, în virtutea puterii şi autorităţii pe care o reprezenta. Ani de-a rîndul, pe măsură ce copilul avea să înveţe toate semnificaţiile numelor şi denumirilor celor din încăpere, avea să se trezească noaptea în mijlocul unor vise ciudate, adevărate coşmare. Pe moment nu le dădu importanţă decît celor pe care îi cunoştea din vedere, dar fiecare dintre entităţile prezente la acel consiliu deţinea o sferă de influenţă cu implicaţii adînci în viaţa de zi cu zi a galaxiei, fie că era vorba de viaţa reală a fiinţelor vii, fie că era vorba de reţelele informatice, inteligenţele artificiale şi produsele lor anorganice. Adversari redutabili ai războiului de un mileniu, dus în toată galaxia, sau tabere şi alianţe create mai recent, toţi erau reprezentaţi acolo.

Şi toţi se supuneau unei singure autorităţi, cea imperiale, şi a unui singur mod de a privi viaţa: cel al primului George. Modul în care acesta a ajuns să lase o asemenea urmă în Univers, el şi prietenii săi, şi secretul pe care îl împărţeau doar urmaşii săi direcţi aveau să-l preocupe pe George al XIV-lea, dar modul în care a ajuns el să urmărească şi să continue saga Dinastiei Georgiene este o altă poveste.

29 noiembrie 2009 – 12 iulie 2010