1

 

Convoiul se strecura printre stîncile masive cu o încetineală uluitoare. Drumul îngust şi rău făcea înaintarea foarte dificilă. Tăcerea groasă, milenară, acoperise defileul cu fire de praf şi nisip depuse în straturi groase ce n-au fost deranjate decît de vînt doar pentru a fi împrăştiate peste tot, pînă în cele mai ascunse unghere ale lumii. Iar acum acea tăcere era spartă în mii de bucăţi de cristal de sunetele specifice trecerii unor fiinţe vii: fornăiturile cailor-hibrizi ce se opinteau să tragă utilajele, roţile izbindu-se de pietrele ce căptuşeau drumul ieşind prin nisip şi praf şi nelăsînd să se vadă nimic din pămîntul uscat de dedesubt, mersul oamenilor printre vehicule şi, nu în cele din urmă, zgomotele aproape insesizabile ale celor 5 maşini din convoi. Toate acestea erau abia auzite de către oamenii din convoi, dar erau suficient de puternice pentru a tulbura umbra de viaţă regăsită chiar şi acest iad cald: deasupra lor, pe cerul mort, se puteau vedea petele vag vizibile ale cîtorva păsări adaptate vieţii de deşert, smulse din rutina lor zilnică de prezenţa străinilor. Mort era şi deşertul ce se întindea în depărtare, dincolo de stînci, şi îi înconjura nelăsîndu-le nici o cale de scăpare.

Convoiul era format din nu mai puţin de 14 vehicule atît de rablagite încît puteau fi considerate pe bună dreptate căruţe primitive. Cea mai mare parte erau utilaje de tot felul rămase fără surse de alimentare, trase de hibrizi manipulaţi genetic pentru a-i face rezistenţi durităţii acelei lumi, şi cîteva maşini de teren vechi, alimentate de combustia internă a unui lichid sau gaz. Un număr mare de vehicule în mişcare pentru această zonă tulburată de război. Totul era adaptat climei deşertice şi otrăvite: animalele, vehiculele, dar mai ales atitudinea oamenilor.

Dacă cineva suficient de inteligent pentru a face diferenţa, alţii decît cîteva păsări amărîte, ar fi urmărit cu atenţie şi răbdare acea înşiruire de vehicule ar fi avut deosebita surpriză să constate prezenţa în acelaşi loc a mai multor rase de fiinţe inteligente a căror duşmănie sau neînţelegeri erau arhicunoscute în întregul sector galactic sau chiar de-a lungul şi de-a latul galaxiei. La o observare mai atentă ar fi descoperit încă două detalii deosebit de importante pentru un cunoscător: oboseala ce ieşea în evidenţă în gesturile şi mimica tuturor şi, mai ales, faptul că oamenii erau predominanţi printre fiinţe din vehiculele sau care care se deplasau la pas printre ele. Oamenii, o specie cunoscută în întreaga galaxie ca foarte buni războinici cu o putere interioară deosebită ce i-a ajutat în mai toate situaţiile, un liant ce deseori a adunat în jurul lor multe specii şi le-au menţinut împreună un timp suficient de lung atunci cînd a fost nevoie. Asta se întîmpla şi acolo, într-un convoi ce străbătea un deşert mort. Oamenii s-au impus ca specie considerată specială de cea mai mare parte a raselor cu care au avut contacte în ultimele milenii.

Războiul le secătuise tuturor forţele şi toate resursele de energie care existaseră odinioară la suprafaţa şi în interiorul planetei. Multe dintre oraşele mai mari fuseseră distruse sau pur şi simplu părăsite în ultimele luni, majoritatea refugiaţilor s-au refugiat deja pe alte planete. Dar nu toţi au reuşit asta: pasagerii vehiculele deveniseră numai nişte fugari înfometaţi şi obosiţi. Ei fugeau de cîmpul de bătălie extins la nivel planetar căutînd să-şi salveze vieţile şi puţinul rămas, erau avangarda unei adevărate armate formată în cea mai mare parte din femei şi copii, bătrîni şi foşti soldaţi bolnavi şi răniţi. Probabil ultimii supravieţuitori ai oraşelor. Oameni şi extratereştri, roboţi şi cyborgi nu puteau fi mai uniţi ca atunci cînd aveau acelaşi scop: de a supravieţui şi de a ajunge într-un loc mai sigur, departe de toate problemele şi morţile acelui război blestemat.

Comandantul convoiului scoase un fluierat puternic, un zgomot asemănător într-o oarecare măsură cu şuieratul vîntului şi ţipătul unei păsări – era semnalul de oprire. Se apropia seara. Convoiul se opri cu încetineală de parcă inerţia la care erau supuse corpurile lor moleşite de căldura aproape infernală a soarelui devenise o parte a fiinţei lor. Un tînăr adolescent, aproape un copil, înaintă de undeva din partea din mijloc a convoiului spre primele vehicule.

- Daemon! îl strigă el pe comandat. De ce ne-am oprit? Mai sînt aproape două ore pînă să se lase seara.

- Stîncile de aici ne vor fi un adăpost bun, tinere.

Cel care vorbise era un negru voinic, cu părul alb. Fusese ales în mod tacit conducătorul acelui grup eterogen format din mai multe specii de fiinţe inteligente nu datorită vîrstei cît experienţei sale de viaţă în deşert. Fusese pe vremuri combatant în cea de-a treia bătălie a Noului Washington, o planetă deşertică foarte asemănătoare cu aceasta, iar de atunci rătăcise prin galaxie... pînă ajunsese acolo. Tînărul aruncă o privire spre apusul roşiatic, aproape violet apoi spre cerul de un albastru închis.

- Crezi?

- Sînt sigur. Dacă nu mă crezi întreabă-l pe Daniel sau pe Ptracleos. Oricare dintre ei îmi poate garanta spusele.

- Este adevărat, răsări robotul din spatele maşinii. Dacă mai înaintăm în timpul pe care îl mai avem pînă la căderea nopţii vom fi complet expuşi unui atac nocturn.

- Daniele! tresări tînărul. Nu te mai furişa aşa, m-ai speriat!

- Fii şi tu mai atent, îi răspunse Daemon în locul robotului. Nu-i poţi cere acest lucru, este o maşină de luptă şi este programat să meargă aşa.

- Nu este nici o problemă, Daemon. Sînt obişnuit să mi se întîmple destul de des acest lucru.

Vocea robotului suna mult mai uman decît s-ar fi aşteptat de la el un observator exterior neexperimentat. Poate cam răguşită pentru un om, dar nu se putea descifra în ea nici una dintre tonalităţile specifice unui computer ambulant. Armura ce strălucea mat în lumina apusului era singurul şi cel mai evident lucru care atrăgea atenţia asupra structurii sale complet inumane.

- George! se auzi strigat tînărul de undeva din spate.

Acesta se întoarse cu o rapiditate impresionantă spre cea care îl striga, o femeie între două vîrste se apropia vizibil furioasă, speriată, dar şi îngrijorată. Ajunsă în dreptul lui îl trase de lîngă robot.

- Ce ţi-am spus eu să nu mai pleci aşa fără să-mi spui unde?

- Dar mamă!...

- Nici un dar. Să nu te mai îndepărtezi nici un pas de maşină fără să mă anunţi. Şi mai ales să nu te mai văd în apropierea conducătorului, nu trebuie să-l întrerupi.

- Nu este nici o problemă, Clara, se grăbi să o asigure Daemon. Fiul tău nu mă încurcă deloc.

Dar privirea oarecum speriată a femeii trecu de la George la el şi apoi la robot. Se îndepărtă tăcută trăgîndu-l după ea pe tînărul adolescent care încerca să protesteze.

- O înfricoşez, remarcă Daniel. Dar în acelaşi timp nu este numai teamă. Parcă m-ar urî.

- Nu m-ar mira acest lucru, îi răspunse gînditor Daemon. Roboţi de luptă ca tine i-au ucis aproape toată familia, acum nu-l mai are decît pe George.

- El ştie ce s-a întîmplat?

- Nu. Era prea mic. Dar asta nu împiedică să-i urască pe toţi.

- Cine?

Cei doi s-au întors spre cel care se apropiase, este Ptracleos. Cel de-al treilea ca importanţă din ierarhia tacită a grupului şi unul dintre cei mai buni războinici. Silueta înaltă a celui ce ar fi fost numit în vremurile de demult, cînd oamenii se considerau singuri în Univers, extraterestru, părea decupată dintr-unul dintre arhaicele filme de groază care circulau în vremuri imemoriale pe Pămînt: avea aproape 2,5 metri înălţime, frunte teşită şi nişte ochi albaştri-indigo de o claritate uimitoare. În spatele capului cutia craniană se continua cu un fel de creastă ce îi ajungea pe umerii largi. Mîinile se terminau cu 6 degete legate între ele cu o membrană străvezie, iar degetele cu gheare groase şi lungi foarte asemănătoare cu cele ale felinelor de pe Pămînt dar mult mai mari şi mai puternice. Dar, spre deosebire de felinele terestre care îşi retrag ghearele în pliurile labelor, Ptracleos îşi plia ghearele în partea exterioară a mîinii şi numai cînd îşi strîngea pumnul dîndu-i astfel un plus de duritate. Corpul butucănos cu pîntecul bombat ar fi păcălit uşor pe cineva: fiinţa era mult mai agilă şi mai rezistentă decît părea la prima vedere, iar plămînii interiori şi brahniile de pe suprafaţa abdomenului îi permiteau să respire cam în orice mediu care conţinea oxigen. Picioarele extraterestrului arătau foarte uman cu diferenţa musculaturii scheletice foarte reliefate, a numărului de cîte 6 degete la terminaţii şi a ghearelor de pe genunchi şi deasupra călcîielor. Aproape întreg corpul îi era acoperit de o blană rară de culoare cenuşie, cu puţin succes s-ar fi putut pierde cu uşurinţă în actualul peisaj. Într-un cuvînt, părea a fi ucigaşul perfect.

Îi evocară în cîteva cuvinte situaţia Clarei, o situaţie dureros de comună, apoi trecură la subiectul care îi interesa cel mai mult: aşezarea taberei.

- Cred că i-am lăsat mult în urmă pe Sticleţi, îşi dădu cu părerea Daemon. Am impresia că nici măcar corpul principal al refugiaţilor nu mai este în pericol direct de a fi atacat.

Sticleţii erau una dintre cele patru tabere ce îşi duceau războiul la suprafaţa planetei şi erau cei mai puternici. Erau rămăşiţele unui fost imperiu galactic de care aproape nimeni nu-şi mai amintea, controlau cele mai multe planete din braţul acela de galaxie şi încercau mereu să acapareze şi restul sistemelor solare cu resursele lor cu tot. Ei ziceau că doreau doar să recupereze ce le aparţinuse odinionară, dar nimănui nu-i mai păsa de motive după ce au ajunsă să trăiască în zona de conflict.

- Nu cred că mai trebuie să îţi reamintesc de situaţia în care ne aflăm, îl contrazise robotul, pentru a-ţi atrage atenţia că sîntem departe de a fi în siguranţă.

- Ai dreptate, nu este nevoie să-mi aduci aminte. Acesta este şi motivul pentru care am şi ordonat aşezarea taberei în acest loc. Mîine ieşim la loc deschis şi vom fi expuşi atacului de pe ambele margini ale defileului.

Dintre toate zonele de conflict de la suprafaţa planetei cea în care se aflau era cea mai sensibilă din punct de vedere strategic. Sticleţii rămăseseră undeva în spate, dincolo de intrarea în defileu şi rămîneau acolo cu excepţia unor incursiuni efemere… dar în faţă se întindea sfera de influenţă a două din principalele armate inamice acestora: NomenAlowd şi Pteroborgii. Fiecare dintre ei controlau cîte o latură a defileului pe cea mai mare parte a acestuia şi încercau de ani buni să spargă rezistenţa celorlalţi. Nici una dintre tabere nu a avut un succes vizibil, defileul se dovedise o frontieră sigur iar asta a mărit considerabil primejdiile pentru cei care au încercat mereu să-l străbată. Aceştia erau supuşi unui foc încrucişat de o asemenea anvergură încît era aproape imposibil de supravieţuit şi, în mod normal, i-ar fi făcut aproape pe toţi să se răzgîndească referitor la intrarea în zonă. Dar prea puţini au luat de-a lungul timpului avertismentele: disperarea era mult prea mare, iar cei din convoi nu făceau excepţie. Pînă în acel moment toţi cei care totuşi au încercat să străbată defileul erau morţi, uitaţi şi lăsaţi să putrezească în iadul fierbinte: mormanele de oase şi cartilagii aparţinînd unui număr mare de specii împreună cu rămăşiţe de roboţi şi cyborgi începuseră cu mulţi kilometri în urmă.

Armata-specie NomenAlowd era formată în întregime din roboţi şi organisme cibernetice conduşi de un singur supercomputer, funcţiona într-un mod asemănător cu albinele terestre dar pe o structură anorganică şi după algoritmii unor inteligenţe artificiale dezvoltate dincolo de limitele fiinţelor vii de-a lungul mai multor milenii. Alianţa Pteroborgilor era alcătuită din mai multe rase extraterestre în care erau majoritari cei din specia lui Ptracleos, o rasă ce fusese odinioară considerată a avea un potenţial imens dar care a fost prinsă în vîltoarea războiului iar acum îşi consuma majoritatea resurselor pentru a-şi asigura o oarecare dominaţie în sectorul ei de galaxie. Se foloseau de cyborgi şi cîteva rase aliate, dar ei erau la conducere în ciuda zvonurilor că începeau să piardă tot mai mult teren în defavoarea anorganicilor din propria tabără. Sticleţii erau cea mai numeroasă şi cea mai neomogenă tabără dintre cele pe care Daemon le cunoştea: conţinea în primul rînd oameni, urmaşii celor care puseseră bazele şi conduseseră un imperiu galactic vreme de 4 mii de ani, dar şi cea mai mare parte a raselor cunoscute care preferaseră să rămînă loiale fostului sistem de valori în ciuda decăderii lui.

Odinioară fusese şi el unul dintre aceşti oameni, dar un amănunt dureros şi îndepărtat al trecutului său personal îl făcuse să-şi schimbe părerea despre război în general şi despre Sticleţi în special. Deveni astfel un Rătăcitor, o persoană care trăia la marginea războiului neacceptat de nici una dintre taberele puternice, care rătăcea mereu printre stele în căutarea unui loc în care să se poată bucura cu adevărat în pace şi linişte. Între timp căuta pur şi simplu să-şi îndeplinească propriului destin oricare ar fi el. Uneori cîte un grup mai mare de Rătăcitori se stabilea pe o planetele pe care le considerau potrivite iar bazele pe care le construiau acolo le făceau viaţa amară vecinilor războinici. Convoiul se îndrepta tocmai către o asemenea bază care se întindea pe cîţiva kilometri pătraţi în cealaltă parte a defileului, în fosta deltă. Locuitorii erau consideraţi cea de-a patra forţă majoră de la suprafaţa planetei şi deocamdată singura şansă pe care avangarda de refugiaţi şi grosul celor care îi urmau o aveau de a pleca de pe planetă.

Daemon se smulse din gînduri la strigătul cuiva din spate şi se întoarse doar pentru a-l recunoaşte pe Paul Damian, un om încă tînăr – unul dintre puţinii oameni de nădejde pe care ştia că se putea baza mereu. Oriunde şi oricum. Originar dintr-un orăşel din sudul continentului şi-a petrecut primii 25 de ani din viaţă în aceeaşi zonă. După ce oraşul natal a fost distrus de una din incursiunile repetate venite ale lui NomenAlowd a încercat să-şi reconstruiască viaţa în altă parte. După a treia distrugere a comunităţii, cînd devenise clar pentru toată lumea că planeta fusese compromisă de luptele de pe suprafaţa ei, a decis să plece. Astfel s-a alăturat primului nucleu de refugiaţi încă de la început, cînd erau numai cîţiva. Soţia şi copilul se aflau în cel de-al doilea corp de refugiaţi, iar Daemon ştia toate acestea. I-a şi întîlnit de cîteva ori, dar nu s-au apropiat prea mult din punct de vedere relaţional. În cele din urmă Daemon alungă amintirea acestei scurte poveşti declanşată de un colţ al pozei de familie ce se iţea din buzunarul tînărului său prieten, şi îi trecu prin minte că dacă Ptracleos nu i-ar fi salvat acestuia familia cu preţul trădării foştilor camarazi ar fi pierdut fără să ştie prieteni de valoare. Iar ultimii ani de pregătiri şi de lupte ar fi fost probabil mult mai dureroşi.

- Cum ne aşezăm tabăra? repetă Paul întrebarea. Folosim stîncile ca adăpost sau ne îngrămădim cum toţii în jurul bolovanului central?

Daemon aruncă o privire în jur şi decise că o parte a utilajelor erau descoperite atacului exterior şi trebuia să le găsească un adăpost mai bun. O stîncă uriaşă aşezată în centrul poienii de nisip de la întretăierea unor şuvoaie secate părea a fi cea mai potrivită, dar avea nevoie de informaţii vizuale din toate unghiurile accesibile pentru a lua decizia corectă.

- Vin imediat, îi strigă înapoi lui Paul. Voi duceţi-vă în recunoaştere, se întoarse el spre Daniel şi Ptracleos, vreau să ştiu care este situaţia defileului înainte de căderea întunericului.

 

2

 

Cei trei se despărţiră şi în timp ce Daemon se îndepărtă cu pas grăbit spre Paul Damian, extraterestrul înhăţă cîteva arme din primul vehicul şi o luă pe cărarea dintre stînci. Daniel îl urmă iar în scurt timp dispăru orice urmă a prezenţei vieţii în imediata apropiere. Ajunşi într-o fundătură se opriră, iar Ptracleos alungă pentru prima oară tăcerea care se lăsase între ei:

- Grozav! O fundătură! Credeam că senzorii tăi nu dau greş aproape niciodată.

- Nu căutăm un drum prin care să încapă toată caravana. Acela coteşte la dreapta cu aproape 200 de metri în urmă.

- Vrei să arunci o privire de ansamblu a defileului?

- Corect. Asta ne-a spus Daemon să facem – este necesară actualizarea datelor furate din sateliţii de supraveghere.

- Atunci să escaladăm stîncile din faţă.

Robotul nu-i răspunse, dar începu să urce pe zidul aproape vertical la fel de tăcut ca pînă atunci. Ptracleos aruncă o privire spre armura cenuşie şi la ţevile armelor cu plasmă a căror vîrfuri apăreau aproape insesizabil în cîteva locuri, apoi îşi aruncă arma peste umăr şi o luă pe urmele lui. Ajuns în vîrf descoperi o porţiune impresionantă a defileului săpat în stîncă de fluviul gigant ce traversase odinioară cea mai mare parte a continentului. Era mai mare decît părea pe harta tridimensională şi era acoperit de un cer din ce în ce mai întunecat. Robotul aruncă o privire înapoi ca pentru a verifica ceva şi recunoscu o porţiune a taberei – îşi propuse să îi atragă atenţia lui Daemon că o parte din utilaje mai erau încă expuse privirii.

Vor fi camuflate de scuturi sau mutate, decise el.

Se întoarse din nou spre defileu şi în cîţiva paşi îl ajunge din urmă pe Ptracleos. Acesta era întins pe burtă, folosindu-se de un binoclu puternic el urmărea pe deasupra unui bolovan deschiderea aproape imensă care se căsca la mai puţin de 3 metri în faţa lor.

Trebuie să aibă mai mult de doi kilometri lăţime! Şi este o porţiune îngustă a defileului.

Un firicel de apă ce lumina mat în întuneric îşi depăna susurul limpede al apei de munte undeva în dreapta lor. Nu mai rămăsăse decît o urmă ştearsă a marelui fluviu ce odinioară, înainte de sosirea războinicilor, cursese maiestuos prin canalul de stîncă pe care de altfel îl şi săpase. Ptracleos era conştient de faptul că vor trebui să străbată cea mai mare parte a drumului urmînd cursul apei şi se cutremură: nu i-au plăcut niciodată prea mult lichidele, mai ales cele otrăvite de substanţe chimice şi radioactive.

Războiul lasă întotdeauna în urmă amintiri de neuitat.

Defileul era mort, sau cel puţin aşa apărea prin lentilele binoclului său. Nu se vedea nimic organic sau care să genereze energie în afara pîrîului radioactiv. Dar sursele de energie ecranate erau invizibile pentru senzorii binoclului, iar pîrîul bloca chiar şi urmele rezidente ale unora dintre camuflajele cunoscute.

- Vezi ceva? îl întrebă pe Daniel.

Ştia prea bine că ochii robotului erau mai buni ca a lui, puteau să observe ceea ce lui îi scăpase.

- Nimic. Defileul este pustiu.

- Atunci este timpul să ne înapoiem, spuse Ptracleos cu o privire spre cerul care se întunecase şi mai mult.

Se ridică în picioare şi se îndreptă spre zona pe unde urcaseră.

- Eşti sigur de drumul lateral care ne duce în defileu? îl întrebă pe robotul din spate fără se mai întoarcă spre el.

Începu să coboare.

- Da. La viteza standard vehiculele vor ajunge la marginea defileului în 2 ore şi 47 de minute.

Ajunşi jos Ptracleos o porni pe aceeaşi cărare care-i dusese acolo dar se opri după numai cîţiva paşi şi se întoarse spre robot. Privi cu o curiozitate vie vreme de cîteva secunde faţa vag umanoidă şi ochii reci, metalici în spatele cărora se află două camere de filmat de mare rezoluţie.

- Nu te-am întrebat niciodată acest lucru..., începu el şi ezită pentru un moment scurt, …dar cum ai ajuns să fii numit Daniel? Este un nume uman.

Se aştepta ca robotul să refuze să-i răspundă, sau cel puţin măcar să se gîndească un moment înainte de a o face. Dar răspunsul sosi aproape instantaneu:

- Pe vremuri eram un robot de luptă din armata a şasea a lui GlobeNet. Făceam parte dintr-o unitate experimentală.

În vremurile de demult GlobeNet era un computer inteligent – probabil primul sau unul dintre primele – care i-a servit pe oameni la începutul colonizării spaţiului. Nu se ştie ce s-a întîmplat, dar la un moment dat acesta a încetat să se supună ordinelor primite, şi-a luat catrafusele şi a dispărut. Se spune că s-a refugiat pe o planetă din afara sferei de influenţă a oamenilor… de atunci s-a manifestat ostil tuturor formelor de viaţă fie inteligente sau nu, organice şi anorganice. Ostil tuturor.

- Una dintre armatele lui este pe această planetă pe una dintre laturile defileului, aprobă Ptracleos.

- Pe toată partea stîngă dacă luăm în considerare cursul apei, completă robotul. Acum 14 ani tereştri am fost avariat într-o bătălie şi am căzut în mîinile umor fermieri a căror muncă tocmai fusese distrusă de bătălia noastră. M-ar fi dezactivat complet şi iremediabil dacă nu ar apărut Daemon, el a fost cel care m-a salvat şi m-a ajutat să-mi repar şi să-mi înlocuiesc circuitele distruse.

- De ce nu l-ai omorît?

- La început am fost prea avariat pentru a putea face ceva, orice. Îmi fusese afectată sursa de energie. Apoi s-a ocupat el de această problemă: a schimbat priorităţile programării mele, m-a reprogramat de fapt, şi m-a învăţat să apreciez viaţa.

- Dar numele? insistă extraterestrul. Tot el ţi l-a dat?

- Da şi nu prea. Mi-a spus că ar trebui să-mi aleg singur un nume pentru a şti cum să mi se adreseze.

- Te consideră un om.

- Nu un om, un egal. Nu este acelaşi lucru. Deţin o inteligenţă şi o rapiditate a calculelor matematice mult superioară oamenilor, învăţ aproape instantaneu, dar îmi lipsesc cîteva lucruri esenţiale pentru a fi pe picior de egalitate cu specia umană.

- Care? dădu să întrebe Ptracleos dar robotul continuă înainte de o face.

- Imaginaţia şi sentimentele. Am fost programat să mă ocup numai cu lucruri concrete: cu lupta şi cu strategia care să ducă la cîştigarea acestei lupte cu orice preţ. Pot învinge oricare om într-o înfruntare fizică sau mentală, dar nu pot crea ceva nou. Nu pot simţi aşa cum simt oameni.

Se opri pentru un moment ca să verifice unul dintre culoarele tăiate în stîncă undeva în lateral.

- Mă întreb dacă ţi-au blocat intenţionat aceste atribute umane sau pur şi simplu dezvoltarea ta este tocmai la punctul de a le descoperi, comentă Ptracleos.

Nu primi nici un răspuns, în schimb robotul îşi continuă explicaţia:

- Fiecare unitate de luptă are mai multe metode de identificare integrate în timpul construcţiei. Unul dintre ele este inscrierea pe şasiul intern a unui cod care ajută la identificare lui în orice condiţii. Codul este format din cifre, litere şi caractere alfanumerice, iar din combinaţia de litere a ieşit numele Daniel.

Ptracleos oftă: aparent robotul avea o logică perfectă dar o raţiune încă suficient dezvoltată, Semnalul de avertizare al unei santinelele îl întrerupse – se apropiau de tabără. Curînd intrară în poiana de stînci în care vehiculele erau împrăştiate cam peste tot, pasagerii erau aşezaţi în jurul unor surse artificiale de căldură sau mici focuri cu gaz ce străluceau palid în întunericul aproape complet. Doar flăcările palide şi stelele dese de pe firmamentul centrului apropiat al galaxiei întrerupeau monotonia întunecată a vălurilor de aer dens şi rece ce se prăvăleau deasupra lor. Temperatura scăzuse mult după ce soarele dispăruse dincolo de linia orizontului, acest lucru îi adunase pe toţi la un loc iar acum îşi încălzeau hrana sau pur şi simplu încearcă să-şi piardă timpul înainte de culcare lîngă un loc cald.

Cei doi „fii rătăcitori” se apropiară de unul dintre focurile de tabără în jurul căruia puteau fi recunoscuţi cu uşurinţă Daemon şi Paul Damian cufundaţi într-o discuţie aprinsă.

- ... din punct de vedere strategic Sticleţii sînt cei mai bine plasaţi, tocmai spunea Daemon. Deţin majoritatea sisteme solare locuite plasate într-un conglomerat care se întinde de-a lungul întregului braţ al galaxiei. Iar dacă mai luăm în considerare sistemele solare folosite doar pentru resursele lor, dispersia în spaţiu a inamicilor lor şi distanţele mari dintre aceştia nu se poate nega superioritatea netă a Sticleţilor.

- Trebuie să te contrazic, îi răspunse Damian la fel de sigur de sine. Chiar dacă ar fi aşa cum spui, nu cred că este necesar să-ţi amintesc că şi tu ai fost un Sticlete dar ai renunţat.

Un lucru greu de crezut se întîmplă: figura lui Daemon păru că se întunecă şi mai mult. Era evident că gîndurile care îi treceau prin minte nu puteau fi deloc plăcute.

- Tot mai mulţi cedează şi pur şi simplu îşi părăsesc postul. Fiecare are motivul său personal dar cea mai mare parte a lor devin Rătăcitori şi se alătură forţelor existente. Estimez că în mai puţin de 100 de ani numărul acestora îl va depăşi chiar şi pe cel a Sticleţilor, cu condiţia să nu fie nimiciţi complet pînă atunci.

- Rătăcitorii au cea mai mare rată a pierderilor din cauza lipsei de antrenament şi coordonare, arme, hrană şi medicamente, îl întrerupse fără nici o altă introducere vocea fără emoţie a robotului. La nivel local pot avea succese aproape răsunătoare, dar le lipseşte coordonarea la nivel galactic. În cele din urmă tocmai acest lucru contează pe termen lung.

Firul conversaţiei se pierdu pe măsură ce atenţia celor din jurul focului se mută spre noii sosiţi.

- Ce aţi aflat? întrebă Daemon parcă într-o doară.

- Două lucruri, îi răspunse Ptracleos. Deşertul este pustiu, nimeni nu ne aşteaptă să venim, dar apa pîrîului este radioactivă. Tabăra este parţial descoperită, indică el porţiunea pe care el şi robotului o observaseră ceva mai devreme. Ar trebui să-i mutaţi altundeva, în cazul unui atac aerian nocturn sînt ca şi morţi.

Una dintre regulile formate de experienţa ultimilor ani afirma că, în ciuda eficienţei sporite ale camuflajelor energetice, natura era cel mai bun camuflaj pe care-l putea folosi. Orice altceva devenea complementar acestui camuflaj de bază.

Daemon îi aruncă omului de lîngă el o privire, suficient ca Paul să se ridice fără nici un cuvînt şi să se piardă aproape imediat în întunericul înconjurător. La puţin timp după aceea în zona indicată se auziră zgomotele specifice mutării unor corpuri mari, pentru cîteva momente lungi Daemon rămase ca şi cum le-ar asculta deşi se gîndea la situaţia în care se aflau. În ultimele cîteva zile făcuse destul de des asta, fără a găsi o soluţie viabilă în afară de drumul pe care trebuie să-l termine.

Trebuie să curăţ acest drum pentru cei care ne urmează şi să supravieţuim cumva în tot acest timp. Dar cum?

Iar pentru această problemă nu avea nici o soluţie pentru simplul motiv că nu vedea viitorul. Situaţia nu era deloc bună: armata de refugiaţi avea să îşi continue drumul independent de ei şi ar fi fost, erau imposibil de oprit dacă i-ar ajunge din urmă. De întors nu se puteau întoarce din cauza Sticleţilor, nu se puteau opri din acelaşi motiv.

 

3

 

Dintr-o dată Daemon tresări, nu-şi dăduse seama cînd aţipise. În ultimul timp era prea obosit pentru a mai face conştientă trecerea de la starea de trezire la somn, fusese o zi extenuantă dintr-un şir lung de zile asemănătoare. Era mulţumit, aproape fericit în măsura în putea să spere la fericire, că nu era el cel de pază pentru că astfel ceata multicoloră de fiinţe ar fi complet descoperită. În plus, probabil că ar fi plătit cu viaţa o asemenea eroare – nici chiar poziţia sa în grup nu l-ar fi salvat.

Se ridică în şezut şi încercă să identifice prin întunericul înconjurător sunetul ce-l smulsese din ghearele ademenitoare ale somnului, însă acesta dispăruse şi nu se mai repetă. Daemon se simţea înviorat, o stare trecătoare ce urma să dispărea în timp de minute… trebuia să acţioneze cumva înainte ca oboseala să revină mai pregnantă ca înainte. Observă că focul îşi pierduse din putere – avea tendinţa aceasta atunci cînd rezerva de gaz era prea scăzută. Prefăcîndu-se că nu a auzit nimic dar cu toate simţurile calibrate la maxim, se apropie de butelie pentru a-l înteţi.

- Nu o face!

Vocea robotului îl făcu pe Daemon să tresară şi să se întoarcă la fel de repede spre sursa acesteia. Scrută întunericul fără să vadă nimic în afară de punctele luminoase ale stelelor – ochii lui obişnuiţi cu lumina palidă a focului erau pe moment incapabili să vadă în afara cercului de lumină. Pe măsură ce mintea începea să-i lucreze într-un ritm infernal realiză cu rapiditate cîteva lucruri esenţiale: sistemul de camuflaj a robotului era capabil să îl facă invizibil mult mai bine ca întunericul aproape absolut care îi înconjura, Creaptiu – unul dintre sateliţii naturali ai lui Geyard, planeta – îşi arunca lumina palidă la răsărit dincolo de stîncile din jur în timp ce celălalt satelit, Cassiop, era încă sub linia orizontului, dar nici acesta nu l-ar fi ajutat prea mult. Nici unul dintre cei doi sateliţi naturali gemeni nu reflectau suficientă lumină spre suprafaţa planetei pentru a face vizibilă detaliile zonei din jur.

Un nou zgomot asemănător unei explozii îndepărtate se făcu auzit, a fost urmat aproape imediat de o lumină deasupra stîncilor din imediata apropiere şi de un zgomot nou.

- Ce se întîmplă? întrebă Daemon.

- O bătălie deasupra defileului, îi răspunse Ptracleos.

Explozia unei alte nave îi lumină o parte din drumul lui Daemon, el avansă cît mai rapid spre cei din primul rînd. Se împiedică totuşi de două ori pînă cînd ajunge într-un loc mai înalt unde îi găsi pe Daniel şi Ptracleos urmărind spectacolul de după stînci luminat de palidul Creaptiu.

- Cine? întrebă din nou cu o voce dintr-o dată răguşită.

- NomenAlowd şi Pteroborgii.

- Ceva Sticleţi?

- Nu.

- Am fost observaţi?

- Nu. Cel puţin nu încă.

- Sunaţi încet adunarea şi pregătiţi-vă de plecare. Nu trebuie să riscăm nimic.

În timp ce tabăra se trezea din nou la viaţă şi începea să se adune undeva în spate, Daemon nu se putu abţine să nu urmărească bătălia aeriană. Era prea departe pentru a vedea corpurile navelor sau alte detalii de acest gen, dar exploziile erau atît de vizibile încît se puteau deosebi cu uşurinţă cele provocate de coliziunea din aer a navelor aparţinînd ambelor tabere, flăcările provocate de proiectilele energetice ale artileriei sau cele provenite din impactul navelor prăbuşindu-se pe solul mort al planetei. Acestea din urmă erau cele mai impresionante şi de un portocaliu roşiatic specific arderii vaporilor de carburant lichid care încă se mai foloseau la unele nave.

În jurul lui Daemon tabăra începea să se pregătească pentru plecare deşi ştiau din experienţă că aveau să rămînă pe loc pînă va sosi momentul cel mai potrivit pentru a pleca. Nu părea să îi deranjeze acest lucru, era cel mai mic preţ pe care îl putea plăti pentru a rămîne în viaţă.

- Este un spectacol magnific.

O siluetă întunecată avansase prin întuneric pînă lîngă Daemon, era tînărul George.

- Dar mortal, îi răspunse negrul cel cărunt. Fiecare navă care se prăbuşeşte are piloţi la bordul ei, piloţi ca tine şi ca mine. Ei încetează să existe după explozie.

- Nu! Nu sînt ca mine sau ca tine. Nu merită să trăiască: sînt nişte ucigaşi, nişte carcase învechite şi proaste de roboţi şi nişte cîini de cyborgi.

Dacă ura şi despreţul ar fi putut lumina atunci adolescentul ar fi fost un far observabil de departe, Daemon nu-i putea vedea faţa în detaliu dar îi simţea ochii ca două mărgele de sticlă reflectorizantă prin întuneric. Se cutremură nevăzut.

- Daniel şi Ptracleos sînt o asemenea carcasă învechită şi un cîine, observă el.

- Nu este acelaşi lucru, protestă George.

- De ce? Pentru că sînt de partea noastră?

Tînărul nu îi răspunse.

- Ptracleos nu este un cyborg, dar nu se deosebeşte prea mult de cei din partea dreaptă a defileului. Sînt din aceeaşi specie şi au mentalitate asemănătoare, iar despre Daniel... el este un robot exact ca aceia care pilotează navele pe care le vezi prăbuşindu-se. Ar putea oricînd să piloteze o astfel de navă… singurul lucru care îl deosebeşte de ei este o parte a programului său.

- Dar...

- Nici un dar, îl înfruntă Daemon. Dacă este vorba să îi urăşti, urăşte-i pe toţi nu doar pe unii.

- Daniel este prietenul meu, şopti George.

- Daniel şi ceilalţi ca el plătesc păcatele celor care au construit computerul original. Şi noi împreună cu ei prin morţii noştri şi suferinţa pe care ne-o provoacă.

Vocea Clarei se auzi foarte aproape în spatele lor iar cei doi oameni se întoarseră spre ea uimiţi. A-i lua apărarea unui robot, chiar dacă era ceva indirect, era ultimul lucru la care Daemon se aşteptase de la femeia prematur îmbătrînită de lîngă el.

- Eşti uimit, observă aceasta. Înainte de a spune ceva, dă-mi voie să îţi atrag atenţia că deşi îi urăsc mai mult decît îţi poţi închipui, nu-mi pot permite să nu fiu realistă. Ştiu a cui este vina dar asta nu-mi schimbă cu nimic sentimentele.

Femeia tăcu iar Daemon nu mai ştiu ce să spună. Ar fi dorit să-şi ceară scuze şi să-i spună că îi pare rău, dar nu avea pentru ce. Nu era vina lui că familia Clarei fusese măcelărită, cum nu era nici vina lui pentru tot acest război. Liniştea stranie care se lăsă între cele trei fiinţe umane ar fi devenit stînjenitoare dacă o a patra siluetă nu ar fi apărut pe neaşteptate între ei. Ptracleos. În acelaşi moment Daemon realiză că foiala neliniştită care cuprinsese întreaga tabără era cea a pregătirilor pe care le făceau pentru a porni cu toţii în toiul nopţii spre o destinaţie necunoscută. Dar el nu dăduse un asemenea ordin.

- Ce se întîmplă? întrebă George dintr-o dată alarmat.

Lui Daemon întrebarea i se părea mai mult decît extrem de familiară, poate din cauză că fusese pusă de nenumărate ori în ultimele ore sau pentru că era pe cale să întrebe acelaşi lucru.

- Trebuie să plecăm, se precipită creatura. Acum!

Era rîndul lui Daemon să se alarmeze:

- De ce?

- O navă... vine încoace.

- Nu văd nimic.

Negrul scoase din centura de la brîu un binoclu cu infraroşii şi se uită pe cerul întunecat spre locul slab luminat al bătăliei. Chiar şi aşa, în afara exploziilor îndepărtate şi a navelor care se încrîncenau pentru un petec de cer nu vedea nimic neobişnuit care i-ar putea pune în pericol mai mult ca de obicei.

- Unde este Daniel? întrebă fără să-şi ia de la ochi binoclul.

Trecu pe ultraviolete, nimic nou.

- Îi pregăteşte pe ceilalţi de plecare.

Daemon se decise dintr-o dată: aveau să plece cît mai repede din acest loc. Nu avea prea multă experienţă cu specia lui Ptracleos, dar pînă atunci acesta nu îl dezamăgise niciodată. Instinctul acestuia era atît de ascuţit încît în unele momente îl bănuia că are nişte puteri psihice pe care le ţinea secrete... dar despre asta avea să discute cu cel în cauză după ce vor ajunge la un loc sigur.

- Să mergem, le spuse el întorcîndu-se spre tabără.

Se precipitară spre zona în care se adunase cea mai mare parte a convoiului, în completarea întunericului dens diversitatea grupului se estompa atunci cînd mişcările lor organizate se sincronizau la unison dovedind încă o dată faptul că se cunoşteau între ei de prea mult timp. Era uimitor: în acel spaţiu îngust erau adunate nu mai puţin de 4 specii care în mod normal nu ar fi stat împreună nici măcar pe aceeaşi planetă, mai erau şi o duzină de roboţi menajeri şi cyborgi modificaţi pentru a se descurca în aproape orice situaţie care nu implica lupta. Şi Daniel. Chiar dacă puţini dintre ei arătau acest lucru, războiul îi afectase pe toţi indiferent de specie sau de structura chimică, oboseala fizică sau uzura sistemului de pîrghii a roboţilor se putea observa cu uşurinţă în mişcările celor mai mulţi.

- Ascultaţi-mă cu atenţie! strigă Daemon suficient de tare încît să fie auzit de toţi. Trebuie să plecăm acum! Ne vom îndrepta spre ieşirea în defileu.

- Dar acolo se duce o bătălie! răsări o voce din întuneric.

- Acest loc nu mai este sigur. Nu vom ieşi dintre stînci dar vom căuta un adăpost în care vom sta ascunşi pînă dimineaţă sau pînă se termină bătălia.

Nimeni nu mai comentă iar grupul se răspîndi care încotro, primele vehicule o luară din loc cît de repede erau în stare fiind urmate aproape imediat şi de restul utilajelor. Clara şi fiul ei se urcară în ultima maşină de teren, le aparţinea şi reprezenta un avantaj clar faţă de „căruţele cu coviltir” (numite astfel după un obicei vechi de milenii, din perioada cînd oamenii au colonizat un continent al planetei natale) care reprezenzau grosul convoiului. Maşina era unul dintre puţinele lucruri care îi rămăsese Clarei de la soţul ei şi fusese una dintre primele vehicule pregătite de plecare. O luară încetişor pe urmele celor aflaţi în faţă, aproape la pas, prin întunericul care umplea tot golul din jurul lor.

- De ce nu ne lasă să folosim infraroşiile? se plînse George. De-abia se vede maşina din faţa noastră!

Femeia nu-i răspunse, nu ştia nici ea datele tehnice necesare pentru a-i putea da o explicaţie suficientă dar auzise că unele nave puteau simţi dacă asupra lor erau îndreptate o sursă de energie indiferent dacă venea de la o armă ori de la sursa de radiaţii infraroşii a maşinii lor. Sau chiar a unui binoclu. La numai cîteva minute după ce ultimii au părăsit ce mai rămăsese din tabăra improvizată, în timp ce Clara privea spre colţul de stîncă pe care tocmai îl ocolise, s-a întîmplat dezastrul: deasupra capetelor lor se auzi o vîjîitură cumplită urmată aproape imediat de o explozie puternică în imediata apropiere.

- Pe toţi zeii! exclamă femeia.

Puseurile de frică îi străbătură pentru un moment corpul făcîndu-i capul să tremure violent, dar curiozitatea şi înţelegerea totală urmate de un nou fior de teamă o făcură să oprească maşina şi să se întoarcă aproape imediat spre partea din spate. La lumina flăcărilor îl văzu pe Ptracleos pe o stîncă la jumătatea înălţimii defileului, stînd drept şi nemişcat cu arma la umăr, întors cu faţa spre tabăra pustie. Aceasta era inundată de flăcările ce mistuiau resturile unei nave prăbuşite chiar în mijlocul poienii dintre stînci. Se înfipsese în stînca imensi din mijloc apoi alunecase la baza ei, sub forma unor fiare neidentificabile.

Clara ieşi din maşină şi îi făcu fiului ei semn să rămînă înăuntru dar acesta nu o ascultă, împreună avansară pînă în dreptul creaturii. Priviră în sus la aceasta, apoi spre flăcări. De acolo se puteau vedea foarte bine rămăşiţele navei prăbuşite şi efectele pe care explozia le avusese asupra mediului înconjurător: peisajul devenise apocaliptic.

- Dacă mai rămîneam mult aici..., se înecă Clara, ...am fi murit. Cum de ai ştiut?

- O poveste lungă, îi răspunse sec extraterestrul. Poate că am să v-o spun într-o zi.

- Acum ce facem? întrebă curios adolescentul.

- Plecăm mai departe, îi replică maică-sa.

- Şi cît mai rapid, o completă extraterestrul. Cel care s-a prăbuşit este un Pteroborg, vor mai veni cel puţin două nave ca să verifice dacă este mort sau nu.

Se întoarse cu rapiditate spre ei şi aproape îi ridică pe sus în timp ce-i forţa să se grăbească spre maşină. Cu un singur salt ce le dădu fiori de spaimă oamenilor au parcurs o mare parte a distanţei, Ptracleos intră primul şi se aşeză pe locul şoferului, porni vehiculul cît de repede se putea şi îi ajunse pe cei din faţa lor în numai jumătate de minut. Convoiul se opri pe la jumătatea drumului spre defileu într-un loc sigur, de data aceasta nu mai despachetară. Nimeni nu mai avea chef de aşa ceva ştiind că urmau să plece în numai cîteva ore, la sosirea dimineţii. Sau chiar mai repede dacă era cazul. Preferară să se odihnească în timpul rămas în jurul surselor de căldură camuflate.

La un moment dat George începu să-l caute pe Ptracleos printre maşinile şi celelalte utilaje, îl găsi în apropierea maşinii lui Daemon. Acesta era şi el prezent şi încercă să îl descoase pe Paul despre poziţia lui Daniel, îngrijorat că robotul plecase de prea mult timp în recunoaştere şi încă nu se întorsese. Pentru prima oară de mult timp George îl ignoră pe Daemon şi se îndreptă direct spre creatura care îi salvase cu puţin timp în urmă.

- Poţi să-mi explici şi mie ce s-a întîmplat acolo? indică el spre partea din spate.

Acesta îl ignoră, părea ocupat cu aranjarea unor lucruri într-unul din utilaje.

- Hei, cu tine vorbesc!

În cele din urmă Ptracleos se întoarse spre cel de lîngă el.

- Nu ştii mai nimic despre mine.

- De aceea te şi întreb asta. Vreau să ştiu cît mai multe... vreau să ştiu cum...

- Poate că nu vreau să-ţi împărtăşesc aceste informaţii.

- Nu vreau decît să ştiu cum ai reuşit să afli despre prăbuşirea navei înainte ca aceasta să aibă loc. Ai cumva darul anticipaţiei?

Tînărul rămase tăcut în aşteptarea răspunsului iar tăcerea se lăsă între cei doi – nici celălalt nu era prea doritor să vorbească.

- Ei bine?

Adolescentul tresări, nu îi auzise pe Daemon şi Paul apropiindu-se.

- Chestia asta este un lucru despre care vreau să aflu şi eu mai multe.

Spre deosebire de George, Ptracleos nu păru surprins – parcă se aşteptase la asta. Termină de aranjat lucrurile din vehicul şi se întoarse cu tot corpul spre ei.

- Ceea ce am să vă spun rămîne între noi, spuse apoi aşteptă pînă cînd cei de lîngă i-au dat de înţeles că vor păstra tăcerea. Cîteodată, mai ales cînd sîntem în pericol sau supuşi la ceea ce voi oamenii numiţi stres, eu şi cei din specia mea putem vedea viitorul. Este vorba doar de viitorul imediat – următoarele minute – şi pericolul personal, dar asta ne ajută foarte mult în timpul unei bătălii cînd pericolul apare cel mai des.

- Pteroborgii au acest dar?

- Nu sînt sigur. Interfaţa cu componentele electronice le produce o transformare importantă a creierului şi minţii. Practic le schimbă modul de a gîndi. Am interacţionat prea puţin cu Pteroborgii ca indivizi pentru a-mi da seama dacă şi-au păstrat darul anticipaţiei sau nu.

- Crezi că sînt capabili să ne simtă trecerea prin defileu? întrebă Paul.

- Din punctul meu de vedere, dacă nu constituim o ameninţare imediată nu au cum să ne sesizeze prezenţa folosindu-se de capacitatea de anticipare.

Conversaţia se întrerupse pentru că robotul apăru din recunoaştere, o duzină de fiinţe şi roboţi de toate tipurile se strînseră în jurul lui.

- Bătălia este pe sfîrşite, zise acesta, spre dimineaţă vom putea porni mai departe folosindu-ne de crepuscul şi de rămăşiţele din defileu.

- Dar cei din cele două tabere nu vor căuta sau pîndi după supravieţuitori? se interesă George.

- Ba da, dar mai tîrziu. Vom avea timp să trecem.

O explozie ce se auzi în apropiere îi făcu pe toţi să tresară alerţi dar nu a fost urmată de alta şi s-au liniştit. Conversaţia a continuat dar la un nivel mult mai restrîns, numai între capii avangardei de refugiaţi.

 

4

 

Două ore şi jumătate mai tîrziu caravana ieşi dintre stînci şi avansă încetişor spre firul apei folosindu-se de adăpostul carcaselor încă fumegînd ale navelor prăbuşite. Cîmpurile de inhibare a echipamentelor electronice pe care Daemon le instalase înainte de plecare funcţionau ireproşabil, aşa că şansele ca prezenţa lor să fie semnalată de unele echipamente rămase încă intacte pe nave era improbabilă. Fără a fi observate de sateliţii de deasupra lor sau de navele aeriene cu rol de observatori ce treceau ca din întîmplare prin zonă, vehiculele şi-au continuat drumul în acelaşi mod în aval spre baza la care sperau să găsească o cale de scăpare.

- Eşti sigur că cei care ne urmează vor găsi drumul corect? îl întrebă Paul pe Daemon. Eu nu am văzut nici un fel de semn.

- Sînt sigur, zîmbi negrul. Iar semnele pe care le-am lăsat în urmă trebuie să fie invizibile pentru ceilalţi, nu crezi? Dacă tu le-ai putea descoperi atunci înseamnă că le pot descoperi şi alţii ceea ce nu este de dorit.

Razele soarelui îşi făcură apariţia printre marginea zdrenţuită a defileului luminînd porţiuni din ce în ce mai mari din peretele de stîncă ce se lungea aproape vertical spre cer nu departe de ei. Strălucirea nocturnă a apei radioactive se schimbă atunci cînd razele portocalii de lumină devenind aproape orbitoare. O parte din strălucirea luminilor îmbinate ajunse pe prima maşină.

- O să avem o zi grea, observă Paul din dreapta şoferului.

- Mda. Dar caree zi nu este aşa?

În spatele lor, în maşina care încheia convoiul trei persoane stăteau înghesuite printre baloturile ce ocupau cea mai mare parte a spaţiului. Clara şi fiul ei erau două dintre aceste persoane, cea de-a treia fiind de fapt un robot menajer modificat pe post de santinelă.

- Ce frumuseţe! exclamă George. Sînt de-a dreptul impresionat.

De cînd a răsărit soarele el prefera doar să se uite prin cupola transparentă a maşinii la pereţii înalţi şi la stîncile şi mormanele de pietre ce răsăreau ocazional din aceşti pereţi în forme de o complexitate impresionantă. Cea mai scundă zonă a peretelui de stîncă avea un pic mai mult de un kilometru înălţime, dar media înălţimii era aproape de doi kilometri. Dincolo de ei era un podiş întins pe jumătate de continent, rupt în două bucăţi imense de cursul apei pe vremea cînd aceasta era din abundenţă la suprafaţa planetei. Nu a fost o sarcină uşoară să sape prin stîncile de la baza podişului, iar rezultatul celor cîteva milioane de ani de acţiune continuă era tulburător: pereţii defileului erau ca şi cum cineva sau ceva, o conştiinţă foarte vastă şi de o putere copleşitoare, le-ar fi modelat astfel – statui-mărturie ale unei naturi de o sălbăticie de neînţeles, cu un aspect aproape artistic prin formele ei, dar definitiv marcate de război.

Stîncile şi pietrele din nisipul încă rece ce acoperea albia fostului fluviu le-au dat mult de furcă chiar dacă nu erau chiar atît de impresionante. Deşi demult fusese una dintre cele mai bogate zone, spuneau poveştile, nu mai rămăsese nici o plantă sau vreo dovadă de orice fel care să dovedească că la suprafaţa planetei existase odinioară viaţă, cel puţin nu în raza lor vizuală. Radiaţiile ucigaşe pustiiseră totul lăsînd în urmă un peisaj la fel de mort pe cît de sălbatic. Numai unele ţipete îndepărtate ale unor păsări ce rămîneau aproape întotdeauna invizibile s-au putut auzi din cînd în cînd deasupra defileului, nimeni nu părea să ştie dacă acestea erau ultimele urme ale vieţii care odinioară împînzise întreaga planetă cu vitalitatea atît de specifică ei sau spionii uneia sau ambelor tabere de pe marginea defileului.

- Stai liniştit, nu te mai foi atîta, încercă maică-sa să îl potolească pe George. Mă încurci.

Maşina se deplasa destul de încet faţă de ceea ce era în stare, dar erau obligaţi să facă astfel pentru că se deplasau cu toţii în ritmul celor mai lenţi, a utilajelor trase de animale. Dar tot răul era spre bine: terenul era în multe locuri foarte accidentat iar detectorii de mişcare de pe marginea defileului şi de pe sateliţii de supraveghere de pe orbită i-ar fi reperat aproape instantaneu la o viteză prea mare. Erau momente în care adolescentul ofta plictisit: rotocoalele de praf duse de vînt se deplasau mai repede ca ei.

Aproape de amiază femeia frînă brusc pentru a nu intra în vehiculul din faţă. Ceva se întîmplase, iar aceasta se oprise şi rămăsese nemişcat, ca toată coloana, de altfel. Nu se putea vedea cauza, dar George observă nervozitatea nou apărută a animalelor de tracţiune – unul dintre acestea se ridică pe cele două picioare din spate rămînînd cu 4 picioare în aer vreme de cîteva secunde după care se lăsă cu greutate şi zgomot înapoi pe sol şi pe toate cele şase membre.

Coborîră amîndoi.

- Ce s-a întîmplat? se interesă femeia.

Nu a primit nici un răspuns, sau cel puţin unul în cuvinte: robotul menajer din maşină emise un mesaj de alarmă iar ea se precipită înapoi în maşină. În scurt timp tot convoiul încremeni în crepusculul care încă acoperea porţiunea de defileu, încercînd să se identifice cu fundalul. Cîteva scuturi personale de camuflaj de rezonanţă mică au fost activate iar convoiul se opaciză şi mai mult.

- Sînt navele care vin să ridice rămăşiţele luptei.

Daniel apăruse pe neaşteptate lîngă ultima maşină a convoiului luîndu-l din nou prin surprindere pe tînărul rebel.

- De unde ştii? se miră acesta. Robotul de-abia ne-a spus şi nouă acest lucru.

Întoarse privirea spre robot, dar răspunsul era evident în strălucirea carcasei mate pe care o măsură cu o privire lungă, îşi mută privirea înapoi spre peretele defileuli. Undeva în depărtare se mai puteau observa unele urme palide ale iadului care se instalase confortabil suprafaţa planetei cu o noapte înainte.

- Senzorii mei îmi indică că deasupra acelei porţiuni de defileu există 4 nave venite din partea stîngă, din direcţia orei 8, îi răspunse robotul.

- NomenAlowd?

- Chiar ei.

- Nu văd nimic, se strîmbă George.

- Dar sînt acolo.

Daemon şi Paul Damian apărură şi ei în dreptul ultimei maşini urmărind cu atenţie ceea ce se întîmpla în spate:

- Ce fac?

- Strîng rămăşiţele propriilor nave, îi răspunse robotul. Este procedura standard.

Clara îi aruncă o privire dezgustată:

- Dar de ce?

- Resursele nu sînt infinite.

- Nu credeam că..., începu să se mire Paul, dar se opri la vederea corpului întunecat al unei nave de luptă apărînd deasupra unei stînci din apropiere. Pteroborgii, arătă spre aceasta.

Binoclurile se îndreptară aproape imediat spre ea, nava încremeni pentru cîteva momente suspendată deasupra stîncilor apoi coborî şovăind spre ei. Toate sursele de energie care mai rămăseseră active de-a lungul convoiului se stinseră cu o rapiditate impresionantă. Nava ajunse pînă la cam 300 de metri deasupra fundului defileului apoi se opri din nou: din afară nu se observa nimic, dar cu toţii erau siguri că ea cerceta solul nisipos şi plin cu stînci cu cea mai mare atenţie. Un animal de tracţiune fornăi atrăgînd asupra lui o duzină de priviri ucigătoare, dar se potoli la imboldul fiinţei de lîngă el. Aparent, nava de deasupra nu observă acest incident.

În momentul în care ea reveni la suratele ei şi se îndreptară toate spre zona bătăliei, Paul îşi şterse sudoarea care i se prelinsese pe frunte şi faţă. Nu era încă cald dar el era deja ud leoarcă.

- Era aproape, şopti. Prea aproape.

Dar privirea lui Daemon îi confirmă faptul că pericolul încă nu trecuse: exista posibilitatea ca o nouă bătălie să continue pe locul celei vechi iar ei nu avea nici o şansă să scape neobservaţi. Tensiunea crescu pînă la cote aproape insuportabile în următoarele cîteva minute dar nimic nu se întîmplă. Se părea că un consens se stabilise între cele două tabere, un consens straniu şi periculos pentru oamenii care îi erau martori.

- Credeam că singurul lor scop este să se distrugă reciproc, spuse George cu voce tare după ce totul se sfîrşi iar navele plecaseră.

- Este, îl aprobă robotul.

- Atunci cum poţi să îţi explici asta?

- Nu pot. Nu sînt în locul lor. Pot doar să enumăr care sînt posibilităţile.

- Ce-ar fi să o lăsăm asta pe altă dată? îl opri Daemon.

I-o luă înainte Clarei care pornise spre cei doi cu o privire nu tocmai de bun augur, aceasta se mulţumi să-l înghesuie pe George în maşină fără a lua în considerare protestele acestuia.

Rămaseră pe loc în următoarea jumătate de oră pînă cînd navele dispărură din raza senzorilor, apoi vehiculele porniră încetişor unul după altul. Convoiul îşi continuă drumul în tăcere. Defileul era deja destul de luminat pentru ca, din anumite locuri mai înalte, să se poată vedea pînă în depărtare. Paul nu se putu abţine să nu admire adevărata sa imensitate şi splendoare.

- Trebuie să recunosc, este un defileu foarte frumos pentru o Vale a Morţii.

- Deci eşti conştient de porecla care i-a fost dată acestui defileu.

- Da, sigur. Moartea ne pîndeşte la fiecare pas.

- Din dreapta şi din stînga, indică negrul marginea superioară a defileului, din spate şi din faţă, dar mai ales de deasupra.

- Din toate părţile, îl completă Paul.

Daemon rămase o clipă pe gînduri de parcă ar fi căutat să-şi amintească ceva sau să se decidă asupra unui lucru important.

- Eşti un om credincios?

Paul nu păru afectat de schimbarea subiectului.

- Nu. De ce?

- Nici eu, dar de-a lungul lungilor mele peregrinări am ajuns să cunosc mulţi oameni cărora religia le-a fost de foarte mult ajutor. Există şi o religie care m-a impresionat, umană de altfel, a cărui adepţi cred într-un singur zeu.

- Am auzit şi eu de ea. Cică zeul ar avea puteri absolute şi răspunde la numele de Dumnezeu.

- Exact. Chiar asta este.

- Şi? Chiar crezi în aşa ceva?

- Tot ei spuneau că dacă nu crezi în zeu lor şi nu el există atunci nu pierzi nimic. Dar dacă El – ei preferă să i se adreseze cu E mare – există atunci pierzi totul.

- Eu prefer să nu pierd nimic. Cred doar în mine şi în ceea ce pot face cu mintea şi mîinile astea două.

- Ei bine, revenind la ceea ce vreau să spun, am auzit o rugăciune ce se spune de obicei la o înmormîntare de-a lor care s-ar potrivi foarte bine pentru noi.

- Dar nu sîntem morţi!

Paul părea amuzat, tonul şi un zîmbet aproape ironic întins peste toată faţa lui dovedeau acest lucru.

- Nu mi-o mai amintesc foarte bine, dar sună cam astfel. Să-mi spui după aceea părerea ta. „El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin Valea Umbrelor Morţii nu mă tem de nici un rău că Tu eşti cu mine”. Nu mă întreba ce înseamnă toate acestea... chestia cu religia mă depăşeşte mult.

Paul se mulţumi să mormăie:

- Interesant... M-aş fi mulţumit cu ceva mai mult despre călătoria noastră, nu după cea pe care o facem după moarte.

Faţa negrului se încreţi într-un zîmbet, gîndind: Paul Damian nu se va schimba niciodată.

- Se spune că mulţi ar fi încercat să treacă prin acest defileul în ultimii ani, de cînd cu războiul şi cele două armate ce şi-au fortificat poziţiile de ambele părţi ale văii. Nimeni nu a supravieţuit, sau cel puţin nu a supravieţuit şi am aflat noi.

- Nu este acelaşi lucru?

- Nu.

Negrul evită în ultimul moment un bolovan ce apăruse de nicăieri în calea lor, apoi îi aruncă lui Paul o privire scurtă, dar deosebit de gravă şi iscoditoare după care îşi mută atenţia înapoi la drum.

- Dacă cineva ar fi supravieţuit atunci ar putea spune ce ne aşteaptă mai departe, zise sumbru.

- Dar nu avem date de la sateliţii de supraveghere?

- Nu ştii..., începu Daemon dar se opri amintindu-şi ceva. Nu ai cum, nu ai fost de faţă cînd am discutat despre asta. Ştii numai că Daniel a intrat în reţeaua sateliţilor de securitate şi a preluat harta Defileului Morţii. Ceea ce nu ştii însă este că aceste date sînt folositoare, dar şi insuficiente. Să cunoşti configuraţia terenului nu este acelaşi lucru cu a cunoaşte terenul pe care l-ai parcurs odată.

Paul deschise gura încercînd să spună ceva dar o închise la loc înainte de a spune vreun cuvînt – nu mai avea nimic de comentat. În acel moment un sunet îl făcu să ridice instinctiv privirea spre acoperişul transparent iar ceea ce văzu îl făcu să scoată un adevărat strigăt în timp ce imaginea din faţa ochilor se schimbă fulgerător. O adevărată ploaie de stînci se prăbuşea în dreapta lor, nu departe de locul în care se aflau şi, sub impulsul gravitaţiei, stîncile urmară panta albiei îndreptîndu-se vijelios spre maşină şi pîrîul otrăvitor de dincolo de ei. Maşina coti brusc înaintea stîncilor care ar fi lovit-o în plin luînd în acelaşi timp şi o viteză considerabilă, Daemon încearcă să iasă din calea avalanşei de stînci pe o traiectorie paralelă. Nu-i mai păsa de senzorii războinicilor sau de orice prevedere anterioară, dacă nu scăpau de avalanşă oricum nu aveau nici o importanţă.

Reuşi aproape pe deplin, doar o stîncă desprinsă de restul şuvoiului lovi autovehiculul cu putere oferindu-i un impuls suplimentar care îl dădu peste cap, apoi obiectul ricoşă şi se rostogoli mai departe în albie. O cantitate considerabilă de praf adioactiv acoperi şi maşina pe măsură ce sunetele se estompau în defileu odată cu ecourile lor.

 

5

 

Tuşind şi strănutînd, Daemon reuşi să se strecoare afară prin uşa întredeschisă, primul lucru pe care-l făcu a fost să verifice dacă fusese detectată vreo navă aeriană prin zonă. Răspunsul fu unul bun: nici una.

- Am avut noroc că nu am dat peste vreo mină de teren, gîndi el.

Stîncile încă se mai rostogoleau pe undeva, prin vale, aşa că era încă devreme pentru a fi detectaţi… deocamdată. Se strecură rapiditate sub adăpostul temporar al uneia dintre stîncile din imediata vecinătate, maşina fusese acoperită deja cu un strat de nisip şi praf suficient de gros pentru a se pierde în peisaj fără nici o problemă. În ciuda oricărui pericol îl strigă pe Paul, dar nu primi nici un răspuns. Abia după cîteva strigăte acesta catadicsi să răspundă cu un geamăt adînc, iar capul plin de praf şi sînge închegat începu să se mişte undeva în penumbră.

O adiere ca de vînt se făcu simţită pe lîngă el în timp ce o umbră se mişcă fulgerător spre maşină, îl smulse pe Paul dintre rămăşiţe înainte de a fi strivit şi/sau asfixiat de procesul de vindecare a caroseriei autovehiculului. Acesta avea să fie ca nou în curînd, dar nu se putea spune acelaşi lucru despre rănit. Omul ajunsese la umbra unei stînci, atîrnînd în aer, în braţele metalice lui Daniel, camuflat de un cîmp de invizibilitate personal.

- ...restul? Ce s-a întîmplat cu restul coloanei?

Buzele pline de praf şi lipsite de salivă ale lui Daemon abia reuşiră să spună aceste cuvinte atunci cînd robotul îl puse pe Paul în apropierea lui, la adăpost.

- Două animale ucise şi utilajul avariat, toţi din ea sînt morţi: 4 oameni, un hibrid cauratian şi doi cyborgi.

Deznădăjduit, Daemon se lăsă pe spate pînă întîmpină rezistenţa uscată a stîncii.

- Are nevoie de îngrijiri. Repede.

Robotul era aplecat asupra lui Paul cercetîndu-l pe toate părţile, cu siguranţă făcuse apel la datele medicale pe care Daemon ştia că le deţine într-o celulă de memorie. Iar dacă el spunea că fiinţa umană avea nevoie de îngrijiri, atunci chiar avea nevoie. Negrul se ridică cu greutate în picioare, cît mai alert.

- Clara. Adu-o aici.

- E medic?

- Nu cu diplomă, dar ştie multe. Este cea mai indicată. Du-te, am eu grijă de el pînă atunci.

Robotul plecă iar Daemon se aplecă asupra rănitului. Reuşi să desluşească cîteva răni sîngerînde la nivelul frunţii şi scalpului, cu siguranţă avea şi cîteva contuzii. Nu observă nici un fel de răni la nivelul corpului sau membrelor, dar ce ştia el? Se apucă să-i şteargă praful de pe faţă şi răni, era tot ce putea să facă.

Au trecut cîteva minute bune pînă să observe mişcare în zonă în afara zvîcnirilor autovehiculului care încerca să-şi refacă integritatea şi forma. Sosirea femeii şi a robotului a fost însoţită de apariţia a două nave de patrulă undeva, deasupra. Nu le-a fost greu să le identifice: NomenAlowd. Structura perfect aerodinamică şi fără carligă a navelor lor era distinctă, foarte uşor de recunoscut.

- Roboţii!

- Au venit să verifice avalanşa.

- Sper că ceilalţi s-au ascuns sau s-au camuflat cum i-am învăţat. Altfel sîntem morţi cu toţii.

Nimeni nu-i răspunse negrului, de fapt nici unul dintre ei nu îndrăznea să scoată vreun sunet în apropierea unor nave dotată cu Inteligenţe Artificiale pornite să ucidă... IA-uri căutînd să-şi ucidă toţi duşmanii indiferent de structura lor bio-chimică şi să nu lase nici un supravieţuitor în urmă. Navele se apropiară survolînd zona la înălţime mică şi trecură mai departe evitînd cît mai mult teritoriul controlat de Pteroborgi. Se întoarseră după puţin timp, iar la cea de-a doua trecere întreaga zonă afectată de avalanşă fu înghiţită de flăcările exploziilor. Vehiculul şi cadavrele au dispărut fără urmă – nu aveau să mai găsească nimic ce ar putea fi recuperat sau îngropat cu cinste.

Suflul exploziei ajunse şi la cei încă bine adăpostiţi de corpul stîncii, smulgînd maşina şi mai multe blocuri solide de stîncă aruncîndu-le peste tot. Din fericire, oare?, maşina opri pentru a doua oară năvala corpurilor solide din exterior. I-a salvat dar i-a blocat sub stîncă. Praful şi fumul pline cu scîntei şi flăcări năvăli prin crăpături, viciind aerul şi aşa greu respirabil – totul se făcu negru înconjurîndu-i cu un strat protector de întuneric.

- Modul standard de a şterge orice urmă.

Propoziţia lui Daniel răsună cu un pocnet sec în spaţiul închis, la fel de banală de parcă i-ar fi anunţat că afară era o dimineaţă frumoasă şi însorită. Cîteva minute mai tîrziu înăuntru continua să fie la fel de întuneric, doar aerul s-a mai limpezit de praful şi fumul în suspensie. Aveau noroc cu curentul slab de aer care străbătea incinta de altfel bine închisă.

- Simţi ceva, acolo afară? îl întrebă Daemon pe robot.

- Date insuficiente pentru o concluzie corectă. Nu simt nimic prin preajmă.

- Dar EI ne pot vedea semnăturile termice?

Clara era alarmată pe bună dreptate: capacităţile unei asemenea nave de luptă erau deseori impresionante chiar şi pentru un luptător cu experienţă. Foarte impresionante pentru civilii prinşi în luptă, şi chiar mai ucigătoare.

- Stînca este un bun izolator. Pietrele de aici, de pe această planetă, au această proprietate după ce au fost supuse la o anumită doză de radiaţii gamma. Dacă Daniel nu simte ditamai nave de luptă, acestea nu au aproape nici o şansă, crede-mă, este aproape imposibil, să ne simtă ele pe noi.

Minutele trecură fără ca ei să facă ceva. Aşteptau. Era necesar să fie suficient de siguri de lipsa oricărui pericol zonă înainte de a ieşi, timp în care femeia se folosi de prilej pentru a-l pansa şi îngriji pe Paul cît putu de bine în condiţiile acelea. Se ţinea departe de Daniel, deşi acesta îi furniza lumina de care avea nevoie.

- Va supravieţui? o întrebă îngrijorat negrul.

- Nu ştiu. Depinde de îngrijirile pe care le va primi mai tîrziu. Cît timp estimezi că ne va lua pînă la destinaţie?

- Dacă nu apare nimic important, 24 zile. Cel mult patru săptămîni.

- Fără îngrijiri medicale nu va supravieţui mai mult de 10 zile. Dacă le va trăi şi pe acelea.

Lui Daemon nu-i plăcea deloc situaţiile în care Daniel emitea judecăţi, cu atît mai puţin cea respectivă.

- Hei!..., încercă să riposteze.

Dar nu avea cu cine să se certe: pe de o parte Daniel nu era capabil să înţeleagă sentimentul de prietenie profundă şi respect ce-l lega de Paul Damian, pe de altă parte acesta tocmai se apucase să împingă cu putere rămăşiţele maşinii spre exterior. Dar nu făcea decît să răspundă încercărilor de ajutor de afară. Dură aproape două minute pînă ce prima rază de lumină străluci din nou peste ei, iar Ptracleos şi doi oameni îi ajutară să dea la o parte ultimii bolovani. Tînărul George se învîrtea printre ei în tentativele sale de a-i ajuta dar era ignorat de toţi.

- Maşina este de neutilizat, remarcă Daemon.

Şi-ar fi manifestat ciuda şi furia cu glas tare şi fără reţinere dacă nu ar fi fost urmărit cu atenţie de toţi din jur – adică de cei ce-şi puseseră într-un fel sau altul speranţele în el.

- Aveţi vreo soluţie? întrebă dar ştia deja răspunsul.

Viaţa unei singure persoane, oricît de mult ar ţine la acea persoană, era mult mai puţin importantă decît vieţile tuturor. A lor şi a celor din urmă, a mulţimii. Trebuia să continue traseul în modul deja stabilit şi să marcheze zonele sigure – nu exista nici o altă opţiune.

- Poate cei din urmă au suficiente resurse...

- Nu, nu. Nu-l putem lăsa aici, chiar dacă laboratorul lor portabil mai funcţionează pînă atunci ar muri fără nici un fel de îngrijire. Nu putem acţiona numai pe presupuneri.

- Dar...

- Nici un dar, Clara. Ar însemna moarte sigură, atît pentru el cît şi cei pe care aş fi forţat să-i las împreună cu el în urmă. Max, fă loc într-un vehicul pentru rănit. Daniel, Ptracleos, luaţi-l.

A durat cîteva minute bune pînă cînd rănitul a fost transportat cu delicateţe peste peisajul dezolant şi încă încins de pietre topite, i-a fost pregătit adăpost într-un atelajul dedicat. Clara rămase cu el pentru a-l îngriji în continuare în măsura posibilităţilor, în timp ce un Daemon îngrijorat, răvăşit şi obosit pînă aproape la epuizare, trecea în capul coloanei încercînd să-i liniştească pe cei intraţi în alertă şi să-i reorganizeze. George, mult prea tînărul George, a fost expediat înapoi la maşina din spatele coloanei cu un cyborg alături pentru o dublă protecţie. În cele din urmă, doar abia după ce a fost cercetată întreaga zonă în căutarea unui traseu alternativ şi a posibilelor pericole şi totul a fost considerat sigur, coloana de refugiaţi se puse în mişcare pe noul drum.

În cursul restului zilei nave de mai multe tipuri – ale roboţilor, cyborgilor şi chiar cîteva ale Sticleţilor – survolară defileul dar nici una nu îi observară. Unii ar putea spune, şi chiar au spus-o, că erau norocoşi, dar norocul nu avea nici o legătură cu cele prin care treceau. Vina o purta două lucruri la fel de importante: duritatea şi complexitatea terenului umplut de radiaţiile solare şi radioactive, dar mai ales se datora antrenamentul forţat din ultimii ani. Experienţa de ani de zile, de o viaţă, în arta războiului şi a camuflajului îşi spunea cuvîntul: trăiau, deci erau mai buni decît vînătorii lor. Trebuiau să fie pentru a supravieţui, aşa este Viaţa. Aşa este Războiul.

Au înnoptat la baza uriaşului perete de stîncă din porţiunea controlată de Pteroborgi, protejaţi de elemente naturale, de cîmpurile holografice şi de camuflaj. Nimeni nu i-a tulburat, nici o luptă între cele două forţe dezlănţuite şi nici un accident stupid. Doar cîteva patrule de ambele tabere, ceva obişnuit acum.

Daemon reveni în utilajul ce reprezenta adăpostul rănitului, Clara era încă la căpătîiul lui veghind. Aşteptînd ca el să moară sau să fie mai bine.

- Ce căldură! exclamă ea. Chiar trebuie să mergem aşa de încet? Nu-mi răspunde, iar ea îşi însoţi vorbele cu un gest, nu vreau să ştiu.

- Cum se simte?

- Într-un cuvînt: rău. Devine cîteodată conştient apoi leşină din nou. Are un hematom cranian apărut în urma traumatismului. Nu ştiu cît de grav este pentru a-ţi prognostica evoluţia ulterioară. Ar putea foarte bine să moară în următoarele ore sau să îşi revină şi să mai trăiască 100 de ani.

- A spus ceva? Ceva important?

- Depinde. Ceea ce am înţeles la un moment dat este că tot el are dreptate. Ai vreo idee ce a vrut să spună prin asta?

Daemon surîse trist. Ştia: Paul Damian nu se va schimba niciodată. Îi explică în cît mai puţine cuvinte conversaţia lor de mai devreme. În acea perioadă sosi şi George care se opri între ei şi continuă să asculte tăcut.

- Tu cum te simţi, băiete? se interesă la un moment dat Daemon de el. Cum este în spatele coloanei?

- Bine, domnule. Supravieţuim.

O umbră de sfială îi străbătu fiinţa de altfel dezinvoltă şi voluntară, un adevărat războinic la o vîrstă foarte tînără. Poate de aceea a folosit termenul de „domnule” pentru o persoană pe care de altfel o striga pe nume, sînt foarte apropiaţi, dar numai el ştia ce gîndea. Părea însă vizibil îngrijorat, pentru Paul şi pentru mama lui, pentru ei toţi.

Au pornit a doua zi de dimineaţă chiar înainte de răsărit. Pe măsură ce întunericul lăsă loc crepusculului, iar acesta luminii, noua porţiune a imensului defileu li se dezvălui în faţa ochilor. Nu se deosebea prea mult de porţiunea din ziua anterioară: era o aglomerare de stînci, pietre şi nisip pe o lăţime ce varia de la cîteva sute de metri la aproape patru kilometri. Toate acestea cuprinse între pereţi înalţi de pînă la doi kilometri, luminate parţial de lumina galben-portocalie uşor roşiatică a soarelui şi de apa radioactivă a fostului fluviu. Totul se păstra de o sălbăticie şi frumuseţe deosebită, o frumuseţe ucigătoare care le tăia de multe ori răsuflarea. Nu li s-a mai întîmplat nimic deosebit în acea zi, doar traseul greu le-a creat unele probleme.

- Nu vă faceţi probleme, spuse Paul Damian cînd deveni conştient pentru cîteva minute, dacă noi mergem atît de greu, închipuiţi-vă cît repede vor merge cei din urma noastră.

Situaţia lui părea să se stabilizeze undeva pe la foarte rău în ciuda tuturor medicamentelor pe care Clara i le turna pe gît cu greutate. Acest lucru era ceva bun, nu murise încă, dar posibilitatea putea apărea oricînd. Starea de spirit a unui personaj de legendă-erou aproape invincibil, iar această apropiere era aproape insignifiantă, pe care o afişa Paul aproape îi garanta siguranţa supravieţuirii.

Noaptea au petrecut-o în cîmp deschis. Au folosit proiectoarele holografice pentru a camufla vehiculele sub forma unor stînci şi bolovani, lucru luat în considerare din cauza deselor schimbări de peisaj, şi au încetat benevol comunicaţiile pe tot restul nopţii.

 

6

 

Dimineaţa următoare George se trezi tremurînd, plin de sudoare, urmărit de un coşmar mai vechi ce-l tulbura uneori în toiul nopţii. Tresări puternic cînd văzu arma încărcată foarte aproape de faţa lui, iar dacă nu ar fost suficient de speriat cît să-i ajungă cîteva vieţi ar fi început să ţipe, să urle îngrozit. Se mulţumi, şi era o descriere foarte blîndă a reacţiei sale, doar să încremenească şi să se holbeze la capătul întunecat şi foarte rotund al ţevii armei cu puls. Încetişor aruncă o privire în jur şi remarcă că tot singur era, dacă organismul cibernetic de lîngă el putea fi cu succes ignorat. Singurul lucru care se schimbase era poziţia lui în timpul somnului: pesemne că doborîse din greşeală arma rezemată de peretele interior al maşinii şi ajunsese atît de aproape de el. Din fericire, poate singurul lucru bun din ultimul timp, siguranţa era pusă iar trăgaciul era, deocamdată, departe de orice parte a corpului. Sau de orice parte mobilă în general, căci cyborgul era programat să ignore aproape orice în afara unui pericol imediat.

Tînărul îndepărtă cu un gest aproape violent arma de lîngă capului lui apoi se ridică din pat cu alt gest, de data aceasta doar unul rapid. Ieşi doar pentru a se lovi cu capul de peretele de stîncă creat de un aparat holografic în jurul maşinii. Fără nici o rană – era doar o hologramă – dar încă somnoros, tresări pentru a doua oară şi se feri cu un gest inconştient. Aerul răcoros al dimineţii îl trezi repede. Soarele încă nu răsărise.

- Nu te sfătuiesc să ieşi, domnule. Nu este sigur.

Cyborgul ieşise după el.

- Spune-mi, se întoarse George, ce senzori foloseşti?

- Cyn...

- Nu mă interesează tipul. Senzori pasivi sau activi?

- Pasivi, domnule.

- Poţi lua legătura cu celelalte maşini?

- Da. Dar programul nu mi-o permite. Mai sînt aproape 29 de minute pînă cînd soarele va răsări şi ne va ecrana suficient de mult semnalele.

- Bine, bine..., încercă să scape tînărul de flecăreala cyborgului. Mai spune-mi un lucru, mama a trecut noaptea asta pe aici?

- Nu, domnule. Nici ea, nici altcineva.

- Bine, intră în maşină şi aşteaptă-mă.

După ce mai aşteptă două sau trei minute pentru a se trezi pe deplin George intră la rîndul lui în vehicul doar pentru a-şi lua o haină mai caldă şi trecu prin cîmpul holografic de protecţie, călcînd astfel un consens bine stabilit al taberei: reducerea pînă la anulare a schimburilor de orice fel dintre vehicule. Zgribulit, se cutremură după numai cîteva secunde, îngheţat de aerul răcoros, aproape rece al dimineţii. Îşi strînse haina mai bine în jurul corpului uitîndu-se circumspect în jur, nu se vedea nimic în afara întunericului aproape deplin – de-abia vedea la un metru sau doi în faţă. Dar nu era singur: mai erau şi alţii în jur, cei de-ai lui şi Ceilalţi. Duşmanii. Şi mai ştia un lucru: dacă vreunul dintre soldaţii taberelor de pe marginile defileului, care dintre ei nu avea importanţă, i-ar fi urmărit plimbarea ar fi fost imposibil ca el să îl vadă înapoi. Din pricina întunericului şi a morţii subite care l-ar fi cuprins în următoarele secunde... dar protecţia taberei era prea bună pentru a permite asta – cu siguranţă că aparatele de supraveghere şi santinelele l-au reperat deja.

Dar oare au reperat şi umbrele care parcă curgeau pe lîngă el?

La numai cîţiva metri depărtare de maşina-camuflată-în-stîncă a mamei lui George observă unele umbre ce se mişcau împreună cu el dar într-un mod ciudat. Parcă independent de mişcarea lui sau de orice element natural. Privi repede spre cer, spre cei doi sateliţi ai planetei aflaţi aproape de zenit dar în locuri diferite – răsăritul îi va găsi cam în aceleaşi puncte – dar nici unul dintre ei nu reflecta suficientă lumină de la Soare pentru a îmbunătăţi în vreun fel vederea pe timp de noapte a oamenilor.

Toate instinctele sale îl sfătuiră să grăbească pasul pentru a se pune la adăpost, la adăpostul maşinii blindate, iar George le urmă după un timp suficient de lung pe care şi-l rezervă pentru a studia cît mai discret umbrele din jur. Erau nenumărate şi nepăsătoare la tot din jur.

- Mamă, mamă!!!

Cu răsuflarea aproape tăiată George năvăli ca un bolid plin de praf prin stînca holografică şi mai apoi direct în maşină şi începu să se bîlbîie încercînd să-i descrie mamei şi a celorlalţi doi umanoizi treji din maşină ceea ce văzuse. Paul dormea ca un prunc, nederanjat de nimeni.

Ce a urmat a fost foarte asemănător cu o explozie de mici dimensiuni pe măsură ce oamenii din mica tabără au început să se agite luînd poziţii defensive. Nu au mai reuşit să-l lase pe tînărul George deoparte, doar el fusese cel ce le atrăsese primul atenţia, aşa că el se regăsi lîngă preferaţii săi: Daemon, Daniel şi Ptracleos.

Ultimul îşi arătă nemulţumirea cu voce tare: nimeni nu detectase nimic nou. Nici un străin, nici o semnătură energetică în afara celor deja cunoscute şi luate în considerare,...

- La naiba, înjură el, nu a fost detectată nici măcar o mişcare suspectă.

Defileul deşertic şi întunecat rămăsese aşa cum îl cunoşteau, la fel şi ameninţarea ascunsă, dar nu mai puţin iminentă ale celor două armate din zonă.

- Ce anume ai văzut? se grăbeşte să întrebe Daemon.

- Umbre, îi răspunse George. Umbre neclare ce alunecă, adică alunecau, printre maşini şi utilaje. Hibrizii fornăiau, îşi aminti un detaliu ce-i scăpase, ce scăpase de fapt tuturor.

- Ce vîrstă ai? 15-16?

George încearcă să protesteze dar renunţă în ultimul moment.

- 16 ani tereştri. Aproape 17.

Daemon rămase o secundă pe gînduri de parcă ar încerca să-şi amintească ceva apoi se repezi spre una dintre maşini.

- Vino cu mine.

Luă ceva din autovehicul şi, cu George încă pe urmele lui, se îndreptă cu aceeaşi repeziciune spre cea mai apropiată margine a taberei.

- Ce vezi? Vezi cumva una dintre acele umbre ciudate?

- Da, peste tot.

Aparatul se dovedi a fi un scaner termic în formă de ochelari folosit de obicei pentru detecţia intruşilor suficient de proşti pentru a-şi lăsa vizibilă semnătura termică. Dar, după cum toţi ştiau, în cazuri extreme putea fi folosit pentru măsurarea temperaturii corpului, uman sau nu. Ştiindu-i sensibilitatea aparte, doar chiar el îl modificase pentru a-i mări spectrul utilităţii, Daemon îl folosi pentru a detecta variaţiile infime de temperatură din jur: curenţii slabi de aer, uşoarele modificări de temperatură ale rocilor ce se răceau fiecare în ritmul său, George apoi şi Daniel lîngă el... siluetele nedefinite de frig-lumină mată ce trec printre ei, printre şi prin stînci şi maşinile camuflate în stînci, peste tot.

Uimit, aproape scoate un strigăt, dar se opri. Nu pentru că a vrut să se oprească, dar un nod în gît îl opri. Poate emoţia, poate ceva îndepărtat din memoria lui, poate ceva personal parcă îl strîngea de gît din interior spre exterior şi nu îl lăsa să vorbească. Îşi dă jos ochelarii termici cu un gest obosit, dar imaginile continuară să-i joace prin faţa ochilor încruntaţi. Ceva mai mate, dar umbrele erau în continuare acolo.

- Nu văd nimic neobişnuit, îi anunţă Daniel. Ei bine, puştiule, se pare că de data aceasta te-ai înşelat.

- Dar nu mă înşel! protestă vehement cel ce altădată ar fi protestat cu tot atîta vehemenţă la apelativul de „puştiule”. ELE sînt aici! Spune-i, se întoarse el spre negrul care stătea stingher între ei uitîndu-se fix într-o singură direcţie, Daemon – spune-i că nu mă înşel!

- Nu te înşeli, tinere, răspunde acesta dar abia după un timp. Umbrele sînt printre noi.

Mai mult şoaptă, răspunsul îi surprinse pe toţi, chiar şi pe Daemon. Iar dacă faţa robotului ar fi putea exprima uimire, sau măcar dacă acesta ar fi fost capabil să o simtă, acela era momentul potrivit pentru a o arăta. Dar Daniel nu reacţionă decît printr-o schimbare frecventă de spectru şi bandă energetică pînă cînd găsi mereu acelaşi nimicul înconjurător – rămase la modul standard de viziune nocturnă.

Una dintre umbre se apropie de ei parcă desprinzîndu-se de curentul năvalnic ce de altfel înconjura toată tabăra – probabil răspîndit prin tot defileul – şi părea să urmeze cursul fostului fluviu, cel pe care îl vor urma şi ei cu aproximaţie pentru cea mai mare parte a drumului. Umbra prinse formă parcă luminîndu-se în acest timp şi cu surpriză, şoc şi o oarecare durere, George mai întîi şi apoi un Daemon atenţionat, îl recunoscură pe…

- Paul?! Ce faci aici? Trebuie să...

Toate întrebările muriră pe buzele dintr-o dată prea bătrînului Daemon, remarcă de asemenea că pe faţa calmă şi uşor surîzătoare a prietenului său nu se vedea nici rană sau cicatrice, nici o urmă a accidentului de ieri. Adică de alaltăieri, este aproape dimineaţă. Iar dacă ar fi să ia în considerare remarca robotului alăturat, Paul Damian nu se vedea deloc.

- Spune-i lui Daniel că nu are cum să mă vadă aşa, spuse Paul. Să încerce...

Urmă o serie de date tehnice despre rezonanţa magnetică pe care nici măcar Daemon nu le înţelese pe deplin, dar ce ştia el în domeniul tehnologiei avansate? Însă au avut efectul scontat căci simţi cum robotul tresare de parcă ar fi fost împuşcat şi se întoarce cu faţa direct spre Paul Damian cu cîteva din armele integrate în corpul metalic activate.

- Ce s-a întîmplat cu tine? Parcă ar trebui să fii rănit?!

Tinereţea îşi cerea încă o dată drepturile, iar Daemon se blocă în faţa reacţiei ei şi îşi închise înapoi gura fără să apuce să spună ceva. Se întoarse spre George, cel care tocmai s-a impus în faţa tuturor, atît de tînărul George, cu o privire întrebătoare pe o faţă vizibil îngrijorată:

- Paul a murit în noaptea aceasta. Probabil de curînd, altfel am fi aflat deja.

- Ai mai avut de-a face cu... să spunem fantome, remarcă Paul. Cel puţin de două ori pînă acum, dacă nu mă înşel.

- Asta sînt şi ei, fantome? iar Daemon arată undeva spre exterior.

- Suflete, spirite, fantome... Astea-s doar cîteva cuvinte care le pot descrie. Ei preferă însă să se numească Cei de Dincolo.

- Cum? Vorbeşti de parcă ar fi creaturi vii.

- Chiar sînt... sînt foarte vii. La fel de vii ca şi tine şi ca şi mine. Ca noi toţi.

- Paul, îi atrase atenţia cu naivitate George, dar tu eşti mort.

- Tinere, iar vocea lui Paul deveni foarte caldă şi familiară, doar corpul meu a murit. Eu am rămas la fel de viu ca întotdeauna. Şi da, se întoarse spre Daemon, întrebarea ta este foarte firească. Există viaţă după moarte. De fapt, şi Paul zîmbi larg, nu există moarte aşa cum ne imaginam noi pînă acum.

- Am atîtea întrebări...

- Sînt sigur. Dar nu pot să îţi răspund acum la ele. Altă dată, îţi promit.

- Trebuie să pleci, nu-i aşa?

- Da, tinere. Trebuie să plec cu ei, turma aproape a trecut... trebuie să mă alătur ei.

- Ne vom mai întîlni vreodată, prietene?

- Aproape sigur, dragul meu Daemon. Ei sînt peste tot la suprafaţa planetei, şi cred că voi mai sta un timp cu această civilizaţie a Celor de Dincolo pentru... să zicem că suficient timp pentru a-i înţelege mai bine. Sînt atît de..., iar fantoma tăcu pentru o clipă de parcă şi-ar căuta cuvintele, atît de diferiţi de restul. Sau dacă nu se poate altcumva…, mai există oricînd alte reîncarnări.

Paul îşi întoarse capul de parcă ar verifica existenţa sau inexistenţa unei cvinte persoane, un gest complet uman, apoi le zîmbi larg. Un zîmbet pentru fiecare în parte, pentru toţi.

- Încă ceva. Leviatanul avea dreptate. Nu în totalitate, dar a fost pe drumul cel bun. La revedere, prieteni.

În faţa privirilor înărmurite ale oamenilor şi parcă indiferente ale robotului fantoma începu să se estompeze uşor în noapte; în scurt timp, cîteva secunde, deveni din nou una dintre umbrele de energie, de lumină mată, ce îi înconjurau. În scurt timp dispărură complet, noaptea era din nou în parametri normali. Banali s-ar putea spune, adică cu obişnuitele pericole înconjurătoare.

 

7

 

A trecut mult timp pînă ca cineva să îl poată urni pe Daemon de pe piatra pe care s-a aşezat după ce prietenul său a dispărut din raza sa vizuală. Nimeni, nici chiar Clara pornită să-i dea o veste îndurerată, nu a îndrăznit şi nu a putut să-l tulbure. Un Daniel netulburat, Ptracleos şi mai ales George care îşi opri mama din drum cu o mişcare deosebit de energică, au constituit un zid de netrecut.

- A murit cu onoare, trebuie să-l înmormîntăm cu onoare!

Această frază purtată de un vîntuleţ stîrnit parcă din senin în crepusculul dimineţii peste liniştea de altfel aproape absolută avu darul să-l trezească pe Daemon din reverie, el tresări puternic şi se ridică cît era de înalt. Vocea atît de tînără era binecunoscută printre toţi chiar şi atunci cînd continua să se certe cu o tonalitate din ce în ce mai crescută cu cineva care scăpa privirii conducătorului. Acesta se apropie de cel ce vorbea prea tare şi-l întrerupse în mijlocul propoziţiei:

- Nu putem să-l lăsăm doar aşa,...

- Ba da, George. Putem să o facem, au mai făcut-o şi alţii, am făcut-o şi noi.

- Dar...

Ajuns alături de cei doi, Daemon îl recunoscu pe cel/cei cu care discuta George, căci Ghobdy erau o specie de fiinţe bipede adaptate destul de bine la căldura deşertică a planetei dar cu o conştiinţă ancestrală de tipul albinelor din care se şi trageau de fapt. Era arhicunoscut faptul că dialogul cu unul dintre ei însemna dialogul cu tot grupul, sau chiar toată specia – o sarcină grea chiar şi pentru un om format ca războinic, rătăcitor din obişnuinţă, devenit diplomat cu experienţă din necesitate.

- Dar asta nu înseamnă că o vom şi face, interveni negrul.

Toţi tăcură subit. Autoritatea bătrînului era poate mai pregnantă ca niciodată, devenise o problemă personală pentru el.

- Îi vom amenaja un mormînt discret undeva în interiorul unei stînci şi ne vom ruga la toţi zeii pe care îi cunoaştem ca acest mormînt să nu fie pîngărit.

Faţa lui George se lumină subit, dar nimeni nu putea spune ce anume era mai întunecat: faţa lui de dinainte sau faţa lui de acum.

- Nu vrem să fim descoperită urma pe care o lăsăm pentru... restul.

Tînărul a ezitat înaintea ultimului cuvînt iar lui Daemon nu-i fu greu să-şi dea seama de ce: în unele limbi şi dialecte „ceilalţi” seamănă destul de mult cu „cei de dincolo”, probabil că şi cel de lîngă el ştia acest lucru. Mai mult ca sigur, fiul „doctoriţei” încă se resimţea vizibil după evenimentele ultimei nopţi.

- Din cauza acestui lucru şi pentru că ştiu că Paul ar fi furios să îi lăsăm corpul aşa, la întîmplare. Şi crede-mă, un Paul Damian furios nu este un lucru prea plăcut de văzut. Şi mai ales de simţit.

George avu surpriza să constate pe faţa lui Daemon o expresie ce aducea cu o strîmbătură, fiorul înţelegerii faptului că bătrînul se referea la mort de parcă ar fi fost încă viu îl străbătu cutremurîndu-l. Dar cine nu i-ar fi dat dreptate după ultima noapte?

- Atunci aşa să fie, îl auzi pe Ghobdy cedînd iar el se grăbi să aprobe.

A fost o înmormîntare simplă, lui Paul i-ar fi plăcut, în interiorul unei stînci oarecare. Vocea unei femei se auzi peste liniştea tulburată numai de susurul apei nu prea îndepărtate şi de ţipătul abia auzit unei păsări nevăzute – Daemon avu deosebita surpriză să recunoască vocea Clarei şi o versiune a rugăciunii pentru morţi pe care i-o reprodusese lui Paul cu numai cîteva zile înainte.

- Lui Paul i-ar fi plăcut, îşi auzi vocea murmurînd. Fie ca din corpul tău mort să renască viaţa, adăugă el cu voce tare, conform ritualului străbun, adresîndu-se celui pe care îl înmormîntau. Fie ca sufletul tău să renască mai bun.

O picătură de apă sărată i se scurse pe obrazul uscat de soare, era o lacrimă. În cele din urmă cineva făcu un semn parcă cunoscut, o cruce de dimensiuni mici, Oare de ce?, iar grupul se răspîndi încetişor, fiecare spre vehiculul său. Au rămas în acelaşi loc pentru tot restul zilei: activitatea navelor părea să se fi intensificat brusc. La un moment dat cîteva explozii se auziră în depărtare dar atît de puternic încît îi făcură să iasă din adăposturi, după toate aparenţele cineva trage aiurea în peisajul dezolant al defileului.

- Cineva vînează fantome astăzi.

Vocea răsună în toate staţiile lor de emisie recepţie dar din cauza pîrîiturilor statice lui Daemon îi fu greu să o recunoască. Ba nu, era chiar imposibil. Aproape îşi smulse corpul principal al staţiei din la centură în încercarea de a-l porni cît mai repede, trebuia ca individul să primească o lecţie cum se cuvine pentru imprudenţa lui.

Însă nu apucă să transmită nimic prin eterul local, o mînă puternică îi întrerupe brusc conexiunea în vreme ce alta îi smulse microfonul şi casca cu o asemenea forţă încît aproape rupse cablul subţire, dar rezistent, care le ţineau ataşate pe umăr. Robotul nu spuse nimic, dar Daemon îi urmări gestul doar pentru a vedea una dintre navele Sticleţilor apropiindu-se de ei. Din cauza luminii puternice era abia vizibilă în spectrul perceput de oameni, şi asta doar din cauza reflexiei vagi a razelor solare pe scuturi. A fost suficient pentru ei: treptat, exact ca pînă atunci, cei din tabără au început să se disperseze căutînd adăpost, activînd scuturile de camuflaj.

Tocmai la timp, căci o a doua navă – o navetă de fapt pentru că acel tip de aerovehicule erau pentru o singură persoană – trecu pe deasupra capetelor lor foarte aproape de sol. Praful şi nisipul radioactiv se ridică aproape imediat în urmă, orbindu-i pe cei de la nivelul solului, acoperind totul – cel mai bun camuflaj din ultimul timp.

- Da’ tare proşti trebuie să fie ca să îşi irosească muniţia aşa aiurea.

Pentru cei din convoi deveni cît se putea de clar că piloţii foloseau aceeaşi frecvenţă ca şi ei – Trebuie să fie tare sigur de ei pentru a nu folosi nici un sistem de criptare a transmisiei! – şi că orice intervenţie din partea celor din urmă reprezintă o curată sinucidere. Nu le mai rămînea deci decît să asculte cît mai mult din conversaţia celor doi.

- Sau poate că nu tocmai proşti. Poate descărcările electromagnetice ciclice de la suprafaţă au un fundament care ne scapă.

- Puteţi fi siguri de asta...

Dar piloţii nu aveau cum să audă vocea murmurată a lui Daemon, nu au cum să ştie nici gîndurile şi sentimentele.

- Oricum superiorul este curat, doar ne-am ocupat noi de...

În acest moment conversaţia a fost acoperită de paraziţi – erau prea departe pentru a fi detectaţi cu aparatele lor. Daemon uită să respire pentru cîteva momente, dacă ceea ce credea el era adevărat atunci toată armata de refugiaţi ce trebuia să-i urmeze nu mai exista. Poate măcelărită, poate luaţi prizonieri şi duşi oriunde altundeva, poate... Oricum, dacă nu sînt încă morţi vor fi în curînd.

Minute mai tîrziu, în adăpostul Clarei, în maşină şi în jurul ei, la umbra camuflajului, se putea regăsi cea mai importantă parte a celor din grup. O versiune locală a unui consiliul de luptă. Cu toţii cunoşteau deja frînturile de conversaţie surprinse de aparate, iar cei mai mulţi dintre ei bănuiau deja motivul sau motivele pentru care au fost chemaţi.

- Am motive să cred că grosul grupului de refugiaţi nu mai există, începu Daemon fără nici introducere.

Reacţiile de stupefacţie şi de şoc nu întîrziară prea mult, ba chiar de loc. Chiar dacă bănuiau deja asta, ideea spusă cu voce tare trezea împotrivire: fiecare dintre ei aveau persoane apropiate în grupul care îi urmau. Cîţiva chiar încercară să protesteze, dar fără prea mult efect. Cu toţii ştiau ce înseamnă cursul superior al vechiului fluviu, cel din amonte de defileu, erau conştienţi şi de faptul că restul refugiaţilor erau acolo… iar dacă zona a fost curăţat de Sticleţi atunci şansele ca supravieţuitorii, dacă mai existau, să-şi poată continua drumul prin defileu erau aproape nule.

- V-am chemat pentru că aştept propuneri de la voi. Ce facem? Ne continuăm drumul ca şi cum ar fi încă în viaţă sau ne întoarcem să vedem cum îi putem ajuta?

- Ne continuăm drumul. Dacă sînt morţi nu mai avem ce să facem pentru ei.

- Iar dacă trăiesc trebuie cu atît mai mult să ne continuăm drumul şi să marcăm un traseu sigur.

- Ne întoarcem...

- Nu ne putem întoarce. Nu am supravieţui!

- Am o idee.

Vocea lui George a fost auzită numai de Daemon, dar s-a dovedit suficient pentru ca acesta să-i acorde întreaga sa atenţie.

- Ce idee?

Iar atenţia tuturor se îndreptă cu rapiditate spre tînărul George.

- Nu putem trimite una dintre maşini în urmă? Doar una. Condusă de... să zicem Daniel şi cu mine. Sau oricine altcineva. Vom putea ajunge din urmă cu uşurinţă acest grup, mai ales dacă nici nu vă veţi grăbi prea tare.

Daemon nu se putu abţine să nu zîmbească:

- Tinere, ai o idee bună… dar tu ştii ce mi-ar face, ce ne-ar face la toţi, mama ta dacă te-aş lăsa să pleci într-o asemenea aventură? Şi mai ales cu Daniel?

George rînji:

- Cred că dacă armatele roboţilor şi a Pteroborgilor ar fi între tine şi ea ar fi în stare să le facă praf şi pulbere doar pentru a ajunge la tine, şi asta doar pentru a te ucide.

Cu un zîmbet larg pe buze Daemon simţi un fior de teamă în de-a lungul coloanei vertebrale, în tot spatele pe care şi-l îndreptă cu o mişcare – o ştia pe Clara capabilă de aşa ceva. Un şuierat le întrerupe pentru cîteva momente conversaţia, aşteptară liniştiţi pînă cînd cele cîteva nave de luptă survolară zona aproape de nivelul solului.

- Vor continua aşa o bună parte din zi şi aproape toată noaptea, spuse Daemon. Sînt sigur că se apropie un atac din partea Sticleţilor, va fi un atac foarte important.

- Să fie oare atît de slăbite forţele roboţilor şi a Pteroborgilor încît...?

Ptracleos nu îşi mai termină întrebarea, era de la sine înţeles. Sticleţii nu şi-ar fi putut permite un atac masiv cu două părţi inamice puternice.

- Aproape sigur că bătălia de acum cîteva zile a fost mai importantă decît am crezut.

Murmurul lui George nu a fost auzit de data aceasta de nimeni, dar cu siguranţă aceste gînduri erau împărtăşite de majoritatea.

În lumina întîmplărilor din ultimele cîteva zile şi a concluziilor de mai sus s-a decis că ideea lui George urma să fie pusă în practică, de altfel el a fost primul care s-a oferit voluntar. Din nou. Şi tot din nou a fost refuzat.

- Ptracleos este gata să meargă înapoi în recunoaştere, spuse acesta la un moment dat.

- El şi cu mine am fi o echipă excelentă pentru această sarcină, îl completă Daniel.

- Dar din păcate nu ne putem lipsi de amîndoi în acelaşi timp, le tăie avîntul Daemon. Am fi prea descoperiţi.

- Atunci trimiteţi-i pe Ptracleos şi Ghobdy, interveni George. Aşa îi împăcăm pe toţi şi putem fi în legătură continuă cu ei.

Daemon era uimit: pînă în acel moment nu îi trecuse niciodată prin minte că adolescentul dintre ei ar avea calităţi de conducător. Oare ce alţi aşi mai are în mînecă?

Nu mai reuşi să afle, pentru că după luarea deciziei finale lucrurile se precipitară. Maşina aleasă a fost pregătită pentru Ptracleos şi Ghobdy şi în mai puţin de o oră a şi plecat. Spre seară, maşina Clarei, ajunsă dintr-o dată prima, porni în direcţia opusă celor doi într-o scurtă misiune de recunoaştere. Ceea ce Daemon şi Clara au aflat numai pe urmă, după căderea nopţii, cînd negrul s-a întors din recunoaştere, a avut ca efect un amalgam de emoţii: supărare-furie-îngrijorare de moarte. George dispăruse.

 

8

 

Au răvăşit toată tabăra şi porţiunea de defileu imediat înconjurătoare doar pentru a afla într-un tîrziu că tînărul se afla la cîţiva kilometri departe de tabără, bine ascuns în portbagajul maşinii lui Ptracleos şi Ghobdy. După ce a stat ascuns o mare parte din zi, bine izolat în compartiment, şi-a făcut simţită prezenţa strigînd de zor şi lovind cu picioarele şi mîinile în pereţi şi obiectele de lîngă el. La început ocupanţii maşinii au fost gata să-l omoare pentru asta, pe urmă au decis că era prea tîrziu să-l trimită înapoi. Prin intermediul lui Ghobdy i-au anunţat pe cei din convoi de prezenţa băiatului şi s-au pus la adăpost.

Clarei i-a trebuit mult timp să adoarmă cu toate încercările lui Daemon de a o linişti, dar în cele din urmă aţipi în sunetele molcome ale unei ode de război. Epopeea ajunsese aproape de final cînd a adormit. Oamenii din jurul ei au continuat să asculte în linişte despre un îndrăgostit de demult plecat la luptă împotriva duşmanilor, i-a trebuit un război pentru a se întoarce la fiinţa iubită doar pentru a muri împreună cu ea la următorul raid al Sticleţilor. Era o legendă care a prinse viaţă datorită condiţiilor mai speciale în care evenimentele ei au avut loc, a oamenilor deosebiţi care i-au fost eroi şi a tragediei lor atît de comune prin galaxiei.

Imagini pline de sînge şi violenţă, sunetele caselor arzînd sau prăbuşindu-se şi oameni gata să moară în mijlocul flăcărilor, apoi ale ruinelor fumegînd. Mult fum, multă durere, iar în mijlocul lor roboţii de luptă şi navele de pe cer. Ochi înroşiţi, corp îndurerat, suflet chinuit de plînset după soţul mort în braţele ei... apoi copilul începe să ţipe de undeva de dincolo de fum. Clara, o femeie tînără şi frumoasă, o frumuseţe răpitoare, se tîrăşte pînă la el pentru a-l lua în braţe, trebuie să-l facă să tacă altfel vor fi descoperiţi. Nu-l poate pierde, nu şi pe el. Faţa copilului este roşie, plină de lacrimi, înconjurată de haine de bebeluş odinioară albe dar acum înnegrite, parţial arse, murdare. În acoperă faţa cu o pătură, îl ia în braţe, îl strînge. Copilul tace dar este mort, sufocat de strînsoarea prea puternică. Orăşelul arzînd este înlocuit de imaginea plină de sînge a unui adolescent strivit de corpul masiv al unei stînci, la marginea defileului, deasupra pluteşte o navă familiară în timp ce o faţă foarte cunoscută a unui robot este aplecată deasupra cadavrului lui George.

Clara se trezi cu un zvîcnet căutînd instinctiv arma de alături, dar ea nu era acolo. Nu era nici unde o lăsa de obicei.

- Nu te mai agita aşa. Am pus-o bine, departe.

Cu ochii larg deschişi Clara se ridică în şezut cu un salt: Daniel-robotul era chiar lîngă ea, veghind. Arma ei lîngă el, iar femeia şi-o recuperă cu o singură mişcare.

- Ai avut un coşmar, m-am gîndit că este mai bine să izolez orice posibil pericol ce ar putea veni de la o armă folosită sub stres.

Tăcere. Şi o privire neîncrezătoare. Robotul nu o privea, dar continuă de parcă i-ar fi citit gîndurile:

- Ştiu prin ce ai trecut, dar cînd vei înţelege că sînt de partea voastră? Nu ai înţeles deja că poţi avea încredere în mine?

Pentru un observator exterior neavizat toate acestea ar părea oarecum stranii: un robot de luptă ce se uita numai înainte, parcă direct spre focul palid şi vorbeşte singur, iar lîngă el o femeie care se mulţumea doar să se uite la el. În cele din urmă ea se decise să vorbească:

- Cei ca tine mi-au ucis familia, spune cu greutate şi de parcă i-ar scuipa cuvintele în faţă, şi nu vă voi ierta niciodată pentru asta. Nici pe tine şi nici pe ceilalţi. Singurul motiv pentru care te tolerez în preajma mea şi a fiului meu este pentru că Daemon are o oarecare încredere în tine şi te consideră necesar pentru supravieţuire, dar să nu mai faci niciodată aşa ceva!... Dacă aş putea v-aş distruge pe toţi...

- Atunci de ce nu o faci? Poţi să începu cu mine, sînt aici.

Robotul se mişcă pentru prima oară, iar cînd femeia îi văzu bustul în strălucirea palidă a focului se cutremură îngrozită: o gaură de mărimea unui pumn se căsca chiar în mijlocul pieptului metalic cu circuitele interioare erau nefiresc de protejate. Ceva ce nu putea să fie decît sursa principală de energie era complet expusă, tot felul de fire ce ieşeau din ea deveneau luminoase la intervale regulate, asemenea bătăilor unei inimi. Prin corpul femeii trecu un fior ciudat la înţelegerea faptului că ar putea să distrugă totul cu o singură încărcătură a armei.

- Arma este încărcată iar piedica este trasă, auzi ca prin vis vocea robotului. Dacă vrei să mă distrugi fă-o acum sau să nu mai doreşti acest lucru niciodată.

După ceea ce i se păru femeii o foarte lungă ezitare, degetul de pe trăgaci se relaxă şi puse arma deoparte. În secunda următoare blindajul reveni la locul lui, iar robotul se îndepărtă de ea şi de foc fără nici un alt cuvînt. Încă buimacă femeia nu reuşi să se reculeagă după acţiunea robotului şi nu făcu nimic altceva decît să uite la el cum se îndepărtează.

- Bănuiam că aşa vei face, şi i-am spus-o. Nu îl poţi distruge oricît de mult îi urăşti pe cei ca el, ştii foarte bine că ai prea multă nevoie de el pentru protecţia fiului tău. Iar George ţine la el ca la un prieten...

Vocea cea nouă o făcu pe Clara să tresară, nu-l văzuse pe Daemon din simplul motiv că era în afara razei sale vizuale şi nici el nu se făcuse simţit. Pînă acum.

- Tu l-ai pus să facă toate acestea?

Vocea femeii suna furioasă, o imagine palidă a ceea ce simte în interior. Dar bărbatul nu părea impresionat, nu putea fi impresionat atît de uşor după ce întreaga sa viaţă a avut de-a face cu lucruri mult mai periculoase.

- Deloc. Vezi tu, Daniel poate lua decizii foarte bine şi de unul singur.

- Chiar şi-a riscat propria viaţă pentru...?!

- Dacă existenţa lui poate fi numită viaţă, da. Daniel nu prea blufează, nici nu sînt sigur că cunoaşte sensul acestui cuvînt aşa cum îl ştim noi. Nu ştiu ce vede la tine, dar cu siguranţă nu ar fi făcut-o pentru altcineva. Nici măcar pentru mine.

Impresionată, femeia se uită lung în urma robotului, dar el era deja dincolo de limita strictă dintre întuneric şi lumină – o umbră în zona crepusculară. Aproape nevăzut, printre umbre, avea să patruleze în jurul focului o perioadă, înainte de a se întoarce alături de Clara şi Daemon, atras de conversaţia lor.

- Şi chiar nu puteai să te faci simţit ceva mai devreme?! protestă femeia.

Daemon nu-i răspunse, pesemne considera subiectul încheiat.

- Spune-mi un lucru, se decise Clara că o schimbare a subiectului era binevenită, cine este Leviatanul?

- Deci ţi-a povestit...

Da, George îi povestise despre ceea ce s-a întîmplat în dimineaţa respectivă. Iar în acel moment ar fi dorit nespus de mult ca fiul ei să fie lîngă ea... las’ că-i arăt eu lui disciplină cînd se întoarce.

- Ştii, fiul tău mi-a pus exact aceeaşi întrebare în cursul zilei de astăzi dar nu am apucat să-i răspund. Păcat că nu este aici, ar fi iniţiat o conversaţie pe cinste.

Femeia rămase însă în aşteptare, ştia că era numai o introducere.

- Ai auzit cîntecelul de mai devreme?

Clara îşi amintea vag despre un erou plecat la război care s-a întors acasă pentru iubita lui. Îi spuse bătrînului cu pielea neagră tot ce-şi amintea.

- Nu ştii, nici nu ai de unde, dar acest odisee a fost povestită prima oară acum aproape 50 de ani de către cîţiva dintre prietenii mei care îmi ştiau povestea. Iar de atunci a tot luat amploare.

- Tu eşti...?!

- Da.

- Dar eroul nu moare în final?

- În cîntec da, dar în viaţa reală mor cel mai bun prieten al meu şi femeia cu care trebuia să mă căsătoresc.

- Leviatan?

Daemon aprobă resemnat din cap.

- Lucia şi Leviatan.

- Cine anume este Leviatan ăsta? George mi-a spus despre el lucruri care m-au pus pe gînduri. A fost mai mult decît cel mai bun prieten al tău, nu-i aşa?

- Pînă să ajung în armata Sticleţilor nici nu ştiam că există. Vezi tu, Leviatan nu a fost numele lui adevărat. L-am cunoscut cu puţin înainte de lupta de pe Noul Washington, iar renumele său de piază rea şi de persoană ciudată aproape îl egalase pe cel de foarte bun războinic.

- Eroul standard al ultimelor sute de ani.

Era ironie pură, însă doar la suprafaţă.

- Nu şi în cazul lui. Nu l-ai cunoscut, altfel ai şti. Mi-a salvat viaţa de două ori în acea luptă şi mi-a schimbat complet modul de a privi viaţa şi universul înconjurător, şi asta doar pentru o datorie dintr-una din vieţile anterioare.

- Ce?!

- Era o teorie de-a lui, de altfel teoria după care şi-a trăit întreaga viaţă. El spunea că în Univers există o specie de fiinţe cu o durată de viaţă foarte mare, aproape nemuritoare după părerea lui, care sînt formate doar din energie pură şi se folosesc de materie pentru un singur scop: pentru a se înmulţi.

- Cum adică?

- Noi le cunoaştem sub formă de spirite, sau suflete ori fantome. Nu are importanţă numele... ci doar că ele există iar noi, oamenii şi toate celelalte specii vii din Univers, sîntem doar modul lor de acţiune în lumea materială. Hrănire, reproducere, tot restul... Simbioza perfectă. Iar de curînd am realizat că s-ar putea să fie la fel de bine şi organizare şi evoluţie. Nu mă întrerupe, o opri el cu gest pe femeia tulburată de-a binelea, trebuie să afli totul. Simt nevoia să spun cuiva totul, am ţinut toate acestea în mine prea mult timp.

Mai mult decît interesată femeia îşi mută arma dintr-o mînă în alta şi se aplecă spre cel de lîngă ea pentru a-i auzi cuvintele cît mai bine. În întuneric, Daniel asculta la rîndul lui.

- Cunosc prea puţine despre aceste fiinţe, dar după părerea lui Leviatan ele au apărut şi s-au dezvoltat pe o planetă originară, sau separat pe mai multe... acum nu are o importanţă prea mare acest lucru. Asta s-a întîmplat acum mult milioane de ani, poate chiar miliarde. Cînd Universul era mult mai tînăr şi nu aşa de matur ca şi acum... suficient de demult pentru a face ca stelele şi planetele acelei generaţii să dispară în negura timpului. Leviatan presupunea, de fapt era absolut sigur, că ele au creat acolo o civilizaţie foarte complexă şi, din multe puncte de vedere, superioară majorităţii civilizaţiilor cunoscute. Dar a ajuns o civilizaţie închisă, combinaţiile energetice nu puteau fi suficient de complexe pentru a se adapta în afara condiţiilor deja date.

- Trebuie să înţeleg că atunci nu exista nici un suport fizic pentru aceste fiinţe?

Negrul aprobă din cap aproape nevăzut în semiîntuneric. Femeia era surprinsă, şi pe bună dreptate:

- Trebuie să se fi întîmplat ceva important pentru a face această trecere!

- Nu cred că vom putea afla vreodată ce şi cum. Totuşi cred, şi de data aceasta este părerea mea, că a fost un accident. Nu ştiu cu siguranţă dacă exista şi viaţă organică pe acea planetă originară, nu cunosc nici cît complexă era la acel moment... dar cumva, cîndva, unul dintre ei trebuie să fi fost captat de o asemenea structură organică... Şi de atunci totul a devenit mai complex, spre ceea ce cunoaştem noi. O ipoteză larg vehiculată în conversaţiile noastre a fost că au început să creeze o civilizaţie cît de cît mecanică pentru ca, după cîteva mii de ani, poate chiar milioane, să fie capabile să iasă în spaţiu. Iar factorul mutagen a vieţii organice şi dorinţa puternică de supravieţuire le-a asigurat şi lor supravieţuirea pe fiecare sau cel puţin majoritatea planetelor întîlnite. Le-a asigurat colonizarea cel puţin a Universului cunoscut.

- Ce concepţie!...

- El spunea că este concepţia unei adevărate religii ce bîntuie pe undeva prin Galaxie.

- Presupun că nu eşti adeptul acestei religii...

- Nu, iar zîmbetul lui larg o convinse pe deplin, nu sînt. Şi nici nu am întîlnit vreun exponent al acestei religii pînă la Leviathan. Cînd l-am cunoscut personalitatea mea era deja formată, el m-a influenţat mult, dar nu suficient pentru a mă alătura acelei religii.

Brusc obosită femeia se rezemă cu spatele de caroseria maşinii.

- Cum a murit?

- Într-un incendiu. Dar credeam că ţi-ai dat seama de asta din cîntecul de mai devreme.

Femeia se cutremură, amintirea coşmarului este încă prezentă şi foarte vie în memoria ei.

- Mda... acum îmi aduc aminte. Dar nu la asta mă refer, ci la circumstanţele morţii lui.

Bătrînul însă nu-i răspunse imediat, tăcerea încă era prezentă în jurul lor acum, la aproape un minut după ce întrebarea a fost pusă.

- Ai spus mai devreme că vrei să îmi spui totul şi nu este momentul să te opreşti acum. Este timpul să te uşurezi de această povară, fă-o pînă la capăt.

- Ca să înţelegi pe deplin circumstanţele morţii lui ar trebui să-l înţelegi pe Leviatan. Iar ca să îl înţelegi pe Leviatan trebuie să-l cunoşti personal, iar acest lucru este imposibil. Chiar dacă ideea lui este adevărată, iar conştiinţa şi personalitatea se păstrează şi după moarte, nu ştiu în ce punct al Universului se găseşte acum această conştiinţă. Poate aici, poate altundeva... eu nu cred că se află aici. Ştii ce este un leviatan?

- Cum?

Femeia era surprinsă de această schimbare de subiect. Incapabilă să reacţioneze în timp util, trebui să îşi recunoască limitările.

- Un monstru mitic. Asta este un leviatan, un monstru. Şi asta a fost cel mai bun prieten al meu, sau cel puţin aşa se considera el însuşi.

De-a dreptul stupefiată Clara nu mai găsi nici un posibil răspuns, dori să spună ceva dar nu reuşi decît să scoată cîteva sunete nedesluşite. Uită de orice altceva, aproape orice altceva. Chiar şi să închidă gura, rămîne aşa pînă cînd bătrînul o atenţionă discret.

- Leviatan, şi de data aceasta mă refer la prietenul meu, se considera un monstru şi de aceea a insistat să i se spună astfel. Nu i-am cunoscut un alt nume şi nici nu am avut nevoie de el, cuvîntul descrie totul.

- Dar...

- Dar este o contradicţie flagrantă cu ceea ce ţi-am spus despre el, ştiu. Prietenul meu a fost o personalitate complexă şi chiar se mîndrea cu asta, se consideră mai presus de bine şi de rău şi a acţionat astfel pe parcursul întregii perioade în care l-am cunoscut. Era un foarte bun războinic, aproape perfect... putea să ucidă cu aceeaşi uşurinţă cu care tu sau eu respirăm, dar este incapabil să facă rău atunci cînd are de ales şi poate să facă bine. Onoarea este întotdeauna foarte importantă pentru el, prietenia şi sentimentele la fel.

Daemon parcă uitase că Leviatan murise cu mult timp în urmă, şi oricît de tulburată era, Clara observă acest lucru. În cele din urmă bătrînul apăsat de gînduri mai bolborosi ceva apoi tăcu. Respectuoasă, femeia îl lasă să se reculeagă în linişte, apoi acesta continuă:

- Ce trebuie să ştii este că în noaptea în care Lucia şi Leviatan au murit ceva a distrus toate navele Sticleţilor care au atacat oraşul în care ne aflam, foarte puţini au supravieţuit. Toţi cei care ni s-au alăturat nouă, viitorii Rătăcitori, în perioada următoare au raportat că la puţin timp după noaptea respectivă un monstru înaripat s-a făcut vinovat de distrugerea unei întregi baze. Problemele create au afectat întreg sectorul galactic perturbînd puternic cursul normal al războiului.

Cîteva idei ciudat de războinice şi parcă familiare i se învălmăşiră Clarei prin minte în timp ce îşi auzi vocea întrebînd neîncrezătoare un cuvînt... dar parcă nu era tocmai vocea ei:

- Leviatanul?

Daemon îi răspunde cu o înclinare a capului şi cu o strălucire ciudată în ochi, un zîmbet ştrengăresc şi foarte tînăr pe faţă.

- Chiar el. Mi s-a arătat, adică mi-a apărut ca fantomă, ceva mai tîrziu şi mi-a povestit totul.

Tristeţea din vocea lui era mai pregnantă ca niciodată.

- M-a asigurat că Lucia este bine şi că trebuie să-mi refac viaţa undeva în afara războiului care este cea mai cumplită plagă a lor, a Celor de Dincolo.

- Nu ai cum evita războiul, se întinde peste tot în Galaxie.

- Acum ştiu asta, iar surîsul amar o înfioră sumbru pe femeie. Ştiam şi atunci, dar speram că există refugii, zone de pace. M-am înşelat, şi am descoperit acest fapt după mulţi ani de rătăcire prin aproape tot Universul cunoscut. Acum este prea tîrziu... această viaţă se apropie de sfîrşit. Cine ştie, poate Dincolo îi voi întîlni pe Lucia şi Leviatan şi vom fi din nou împreună, ca altădată.

- Daemon, vei trăi încă mulţi ani de acum încolo!

Femeia încercă să-i insufle celui de lîngă ea dorinţa de a trăi, sau măcar cel puţin o doză de optimism atît de necesară tuturor.

- Nu... Nu voi părăsi viu această planetă. Simt acest lucru aici, în interior.

Din cauza întunericului Clara nu văzu cum el îşi duse mîna la piept dar simţi gestul din plin. Vocea, tonul, trăsăturile abia ghicite ale feţei bărbatului exprimau acest lucru foarte bine.

- Sper doar să pot să-i duc pe aceşti oameni pînă la capătul călătoriei, la baza Rătăcitorilor... apoi Universul să fie cu ei.

Daemon nu se ridică brusc şi nici nu se îndepărtă tăcut cum a făcut-o robotul ceva mai devreme, dar tăcerea în care se înfăşură odată cu pătura de campanie standard a avut exact acelaşi efect. Puternic afectată de această poveste, chiar dacă nu a crezut-o în întregime, Clara nu se putu opri să nu se gîndească la ea pentru tot restul nopţii. Abia spre dimineaţă reuşi să aţipească puţin, însă doar pînă în momentul plecării. Au strîns tabăra la răsăritul soarelui şi au pornit încetişor mai departe, pe drumul lor prin Defileul Umbrelor Morţii.

 

9

 

- Pe Univers! Toţi sînt morţi... totul este mort!

Exclamaţiile acestea, şi încă cîteva aproape neauzite, răsunară din gura unui George de-a dreptul îngrozit de efectele masacrului ce se întindeau peste tot în faţa şi în jurul lor. Căci într-o porţiune de dealuri ce nu constituiau un adăpost, nu prea departe de tabăra aşezată de ei la intrarea în defileu, se găseau urmele unei întregi coloane de refugiaţi. Adică exact cei care ar fi trebuit să îi urmeze.

Acum erau morţi cu toţii, dacă au avut noroc. Iar Sticleţii au fost cei care i-au ucis, urmele atacului lor se vedeau peste tot – chiar şi el le putea observa cu uşurinţă.

- Eşti conectat cu ceilalţi?

George auzi întrebarea lui Ptracleos ca prin vis, încă nu îşi revenise din şoc dar îşi dădu seama că acesta i de adresa despre omului-albină. Adică albina cu formă vag umanoidă, căci dacă nu lua în seamă unele asemănări pregnante ale lui Ghobdy cu verii săi de pe Pămînt atunci el ar fi putut trece cu oarecare uşurinţă drept om. Sau măcar o specie umanoidă asemenea oamenilor şi lui Ptracleos.

- Întotdeauna sînt conectat, aşa sîntem noi.

- Ei văd toate astea?

- Da.

- Anunţă-i atunci că nu mai sînt supravieţuitori şi că ne întoarcem acum. George, vino!

Acesta protestă, sau cel puţin încercă să o facă. Dar furia sa nu l-a ajutat cu nimic: cînd mîinile puternice ale lui Ptracleos îl apucară pe după mijloc şi îl purtară practic pe sus spre maşină înţelese pe deplin că nu avea nici un rost să se opună. Trebuiau să-şi continue drumul. Continuă însă să facă gălăgie chiar cu mai multă violenţă decît înainte asupra modalităţii în care era purtat spre maşină, ameninţarea lui preferată fiind că îl reclamă lui Daemon. Chiar şi furios evita ameninţările cu moartea, ştia cît de sensibil era la acel fel de ameninţări.

Le-au trebuit aproape trei zile pentru să ajungă la mormîntul lui Paul, şi-au petrecut acolo restul după amiezii şi noaptea. Era un loc deja verificat, sigur.

- Cît crezi că mai avem pînă cînd îi ajungem?

- Să vedem, începu să socotească Ptracleos, sînt cu 6 zile înaintea noastră dar noi mergem în medie de două ori mai repede ca ei. Poţi să socoteşti şi singur, cam două zile şi jumătate sau trei zile.

Un fapt comun celei mai mari părţi a fiinţelor inteligente era că în momentele de aşteptare conversaţia nu s-a lasat niciodată mult aşteptată. Subiectele puteau fi irelevante, dar nu existau rase care să nu aibă măcar un subiect în comun: războiul şi/sau situaţia în care se găseau.

Iar acest grup nu era chiar atît de deosebit de celelalte, chiar dacă era format din numai trei persoane. Sau mai precis două şi jumătate, căci Ghobdy devenise foarte tăcut în ultimele cîteva ore… ca şi cum nu s-ar fi simţit bine. La un moment dat George îl apelă pentru a-i afla părerea, dar acesta rămase tăcut, neluîndu-l în seamă. Bolborosi cîteva cuvinte pe care nici unul nu le-a înţeles pe deplin, apoi se lungi pe pămîntul încălzit de sursa de căldură şi muri în linişte şi în numai cîteva secunde.

Au fost nevoie de cîteva secunde bune pentru ca cei doi să reacţioneze şi de a înţelege faptul că omul-albină era mort.

- Ce-a spus? Ai înţeles cumva ce-a spus?

George era surprins, debusolat, aproape panicat. Îi era şi frică. Puţine lucruri îl puteau lua prin surprindere, iar moartea neaşteptată a omului-albină era cu siguranţă unul dintre ele.

- Nu! Dar parcă spunea că este prea singur.

- Cum adică prea singur?! Noi eram chiar lîngă el!

- Se simţea singur în interior.

- Da’ de unde ştii tu cum se simţea el?! Îi ştii cumva limbajul?

George nu avea de unde să ştie cum se simţea Ptracleos, dar cu siguranţă era la fel de alert ca el, ba chiar mai alert.

- Spune-i empatie, spune-i cum vrei, dar lasă-mă în pace să mă gîndesc.

George tăcu subit de parcă l-ar fi lovit cineva peste faţă. Se opri pe loc şi se aşeză pe pămîntul gol cu picioarele încrucişate sub el. prin cap începură să-i treacă tot soiul de gînduri. Mişcarea semăna cu cea generată de autocontrolul strict şi complet al unui războinic, dar în ciuda obişnuinţei sale, activitatea actuală a lui George nu avea nimic în comun cu autocontrolul.

- Toţi ceilalţi Ghobdy sînt morţi! Cuibul din care face parte a fost distrus!

Exclamaţia îi aparţinu, dar concluzia era a amîndurora. Tot George a fost cel care continuă cu voce tare:

- Din ceea ce îmi spunea pe vremuri mama despre albinele de pe Pămînt toată civilizaţia lor se concentrează în jurul reginei. Ea era comandantul-şef al tuturor, dacă ea păţeşte ceva este afectat tot stupul.

- Ghobdy nu are regină.

- Ştiu, ei formează o republică neocomunistă.

- O ce?

George deschise gura dar nu se obosi să îi explice:

- O republică comunistă. O poveste lungă, poate că ţi-o voi spune într-o zi... sau în mai multe. Ceea ce este important este că sînt toţi egali...

- Şi că în condiţii normale sînt grupaţi în echipe de 30-40 persoane. Unităţi funcţionale, iar Ptracleos îşi flutură ostentativ degetele, cu funcţii specifice: muncă, luptă... reproducere. Iar toate aceste echipe sînt legate psihic de restul stupului. Nu pot exista separat, trebuie să fie cel puţin 3 pentru a se completa reciproc.

- Dacă el a murit… asta înseamnă că ceilalţi sînt morţi.

- Toţi din acest grup sînt morţi acum.

George aruncă o privire lungă către cadavru apoi murmură îngrozit:

- Asta înseamnă că...

Saltul său către scaunul şoferului a fost oprit cu fermitate de braţele puternice ale lui Ptracleos. Protestele de acum le întreceau pe cele din urmă cu cîteva zile, dar puterea prietenului său uriaş şi hotărîrea acestuia erau la fel de nestrămutate. Toate încercările de a se smulge din strînsoarea puternică au fost inutile, protestele la fel.

- Nu înţelegi... trebuie să ajung la mama.

George reuşi să se detaşeze de războinic şi încercă să îl convingă cu vorba bună uitînd însă că acesta nu avea tocmai aceleaşi referinţe cultural-sentimentale ca ale lui:

- Sîntem la trei zile depărtare de ceilalţi. Nu poţi să-i ajuţi cu nimic, nu ai putea să o faci nici dacă ai ajunge la timp. Singurul lucru pe care poţi să-l obţine plecînd acum este o moarte sigură, noaptea sîntem mult mai neprotejaţi decît ziua.

După încă cîteva minute de promisiuni, ameninţări şi rugăminţi George renunţă să mai plece, ar fi avut mai mult succes cu o stîncă radioactivă aşezată în nucleul unui asteroid dintr-o galaxie alăturată.

A fost primul care s-a trezit în dimineaţa următoare şi a strîns tabăra cu o viteză infernală, demnă de admirat. Ptracleos se îngrijoră gîndindu-se că mişcările lui grăbite ar putea fi observate chiar şi prin scuturi de senzorii pasivi de pe marginea defileului. Dar cum nu simţea nimic periculos pentru ei se mulţumi să mărească intensitatea scuturilor şi să-l privească cum împachetează. Graba de a-i ajunge cît mai repede pe cei din faţă s-a putut observa pe tot parcursul drumului: tînărul a fost gata să răstoarne autovehiculul în apa radioactivă de cîteva ori, ba chiar era să cadă el însuşi în apă de două ori cînd a ieşit din maşină pentru a verifica consistenţa urmelor. Fiecare din aceste băi ar fi însemnat o moarte sigură pentru amîndoi: fie mureau pe loc şi scăpau de necazuri, fie Clara i-ar fi ucis pe toţi cei care i-ar fi adus ştirea morţii unicului ei copil. Dar întotdeauna norocul chior a fost de partea lui, a lor. Nu au aflat niciodată de ce nu au fost reperaţi, putea fi la fel de bine efectul strategiei pe care ambele tabere o aplicau în război sau al acţiunii unor fiinţe sau entităţi la care nici unul dintre nu avea acces în mod normal.

Undeva, în faţa lor, defileul cotea la stînga – o cotitură largă, într-un unghi de aproximativ 90 de grade, pe o lungime de cîţiva kilometri buni. Pe măsură ce înaintau cei doi au observat că drumul se îngusta brusc în faţa lor pentru a se transforma într-o adevărată cărare printre stînci asemănătoare cu cea prin care ei, pe vremea cînd grupul fusese ceva mai numeros şi mai optimist, s-au strecurat înainte de a intra în acest defileu. Doar că această cărare era mai lată cu pînă la o sută de metri. Pe măsură ce străbăteau cotitura, traseul deveni din ce în ce mai sălbatic şi mai periculos, presărat aproape la fiecare pas cu stînci prăbuşite de sus şi rămăşiţe metalice de nerecunoscut ale unor obiecte odinioară create de fiinţe inteligente. Nu făceau parte din grupul lor, le-au verificat cu atenţie. Cu acel prilej au văzut pentru prima oară de aproape creaturile zburătoare specifice planetei: în apropierea unei nave prăbuşite doi vulturi locali ciuguleau cadavrul descompus al unui om. Craniul acestuia şi o parte a uniformei cu însemnele Sticleţilor erau perfect vizibile printre rămăşiţele contorsionate ale navei sale.

- Aici s-a dat o bătălie de curînd!

- Nu suficient de curînd pentru a o vedea şi noi, îl completă Ptracleos. Estimez că a fost ieri dimineaţă sau în noaptea de dinainte.

- Deci după ce au trecut ai noştri..., oftă fericit tînărul. Mă întreb de ce totuşi nu au cules... Ptracli... crezi că bătălia hotărîtoare pentru planetă a avut deja loc?

Acesta făcu un gest echivalent cu o ridicare din umeri şi reveni la maşină, iar George nu îl contrazise.

- Cu siguranţă că dacă nu s-a dat pînă acum este în derulare, concluzionă George privind spre păsările care-şi întindeau gîturile prin spărturile de geam pentru a ajunge la cadavru. A fost nevoie de timp şi de multă forţă pentru a sparge geamul blindat. Dacă nici una dintre tabere nu a recuperat navele distruse în perioada asta înseamnă că au avut lucruri mult mai importante de făcut.

Nici unul nu mai reacţionară cu nimic la ospăţul celor două păsări, le lăsară să continue în linişte. Îşi continuară drumul fără să facă nimic: experienţa le spunea că era mai bine aşa. Cele două păsări cîrîiră încă un timp în urma lor dar îşi continuară masa şi după ce cei doi dispărură din raza lor vizuală.

Peisajul deveni aproape la fel de sumbru ca şi starea psihică a lui George, Ptracleos părea la fel de impenetrabil ca întotdeauna. Defileul, un adevărat defileu prin care clocotea apa, şerpuia liniştit acoperindu-le cea mai mare parte a orizontului care se rezuma la o dungă albastră de cer: un imens boa deasupra capetelor lor. Razele soarelui abia ajungea pînă jos, lipsa radiaţiilor lor protectoare ar fi putut deveni un impediment dacă apa radioactivă nu ar fi bruiat cea mai mare a senzorilor de la sol. Acesta era şi motivul pentru care cei doi îşi păstrară scuturile de camuflaj la valoarea minimă, sau chiar oprite uneori, acolo nu era aproape nici un pericol. Aduseră mii de mulţumiri entităţii Universale sau zeilor personali pentru vaccinului contra radioactivităţii pe care fiecare fiinţă organică îl primea de obicei la aterizarea la suprafaţa unei planete devastate de război ca asta, ca în fiecare moment al amărîtelor lor vieţi. Fără acel vaccin, chiar aşa temporar cum era (numai 2 ani dacă era inoculat sau permanent dacă reacţia imunitară era moştenită prin naştere), toţi membrii grupului de refugiaţi ar fi fost morţi demult.

Atmosfera lipsită de pătura de ozon oprea o cantitate neglijabilă din radiaţiile solare, iar în mod normal în timpul zilei întreg spectrul de radiaţii ale stelei şi radiaţiile gamma ale rîului radioactiv formau o combinaţie letală pentru fiinţele vii. Mulţimea de interferenţe era imposibil de eliminat de senzorii sateliţilor fără a le scădea în acelaşi timp performanţele exponenţial. Era cunoscut de la bun început necesitatea patrulelor permanente şi prezenţa lor aproape fizică în fiecare moment al trecerii grupului prin vale, căci... chiar şi atunci cînd nu este nici o prezenţă războinică prin aer sau pe sol fiecare persoană, fiecare dintre noi simţim mii de ochi peste tot în jurul nostru. Poate chiar de aceea i se spune Valea Umbrelor Morţii, şi din cauză că mulţi oameni... fiinţe au murit aici. Terminînd cu Paul şi Ghobdy şi umbrele lor printre noi...

Gîndurile lui George ar fi umblat mult timp desprinse de corpul şi mintea lăsate undeva în urmă dacă două braţe puternice nu l-ar fi prins puternic din spate îmbrăţişîndu-l. Tînărul îşi opri strigătul undeva în gît, alert. Speriat. Nici nu ar fi reuşit să strige, o senzaţie de sufocare, un nod în gît îl cuprinse în acelaşi timp cu vălul cunoscut al unui scut de camuflaj care căzu peste tot în jurul lui.

- M-ai chemat?

Vocea cunoscută a lui Paul Damian susurîndu-i lîngă urechea dreaptă îl făcu pe tînăr să se cutremure din toată fiinţa lui nu foarte impozantă pentru cei 16 ani. Revederea cu cineva pe care-l ştia mort şi îngropat a fost chiar mai şocantă decît conştientizarea faptului că în numai cîteva fracţiuni de secundă acesta îi salvase viaţa de două ori: îl oprinse să cadă de pe marginea culoarului strîmt săpat în stîncă şi plin cu bolovani şi îl scosese în afara spectrului vizual al trupelor de războinici care apărură peste tot în jur.

Nu era capabil să-i vadă, cum nici ei nu-l mai puteau vedea pe el, dar reuşi să observe urmele trecerii lor: cîteva pietre se rostogoliră aproape neobservabil printre bolovanii ce pavau într-un mod neregulat drumul. Nu este vîntul – bate prea slab. Nu era nici o cauză geofizică – sistemul era suficient de stabil după atîţia ani, secole, de nemişcare. Cineva sau ceva, o fiinţă în mişcare şi învăluită într-un scut de camuflaj, tocmai păşea peste pietre, mişcîndu-le accidental. O piatră începu să alunece chiar din locul în care adolescentul a fost cu numai cîteva secunde înainte. Era o cale lungă pînă jos, iar George urmări căderea pînă la clipocitul final cînd aceasta se scufundă în rămăşiţele fluviului. Se cutremură: puteam fi eu acoperit de torentul radioactiv.

Maşina era invizibilă, a verificat-o în primele momente de la apariţia neaşteptată a spiritului lui Paul. Ptracleos o camuflase tocmai la timp. Nimeni nu i-a observat, iar cei doi au aşteptat în linişte ca regimentul de infanterie a Sticleţilor, căci nu putea fi altceva, să treacă. Cîteva explozii ale minelor de teren plantate undeva în faţă, dincolo de raza lor vizuală dar suficient de aproape pentru a vedea fumul şi chiar şi o parte a flăcărilor lor i-au tăiat lui George orice dorinţă de a face ceva pentru a-i întîrzia pe războinicii Sticleţi.

- Planeta este pierdută. În cel mai bun caz va cădea în mîinile Sticleţilor, în cel mai rău caz va fi distrusă complet.

- Cum adică?

Există unele lucruri care parcă au o viaţă proprie: mişcările instinctive ale corpului cînd fiinţa este supusă unui stres imediat, o sperietură, gîndurile interioare ale unei persoane, întrebarea care răsări dintre buzele unui George care o regretă imediat. Nu se aşteaptă la explicaţii, dar oricum ele sosiră din partea lui Ptracleos:

- Rezistenţa Pteroborgilor şi a lui NomenAlowd este distrusă sau pe cale de a fi distrusă. Cea mai sigură metodă de a ataca baza Rătăcitorilor este trimiterea prin defileu a unui număr mare de soldaţi susţinuţi de aviaţie.

- Iar ăştia sînt curăţătorii. Eliberează drumul de minele de teren şi senzorii pasivi de pe marginea defileului.

Dacă n-ar fi fost atît de disperat, George s-ar fi apucat cu mîinile de cap şi ar fi început să se agite. Ce putem face? Aceasta era întrebarea care-l copleşea, iar fantoma lui Paul păru să fie singura persoană care să observe acest lucru. Sau singurul suficient de sensibil ca să-i răspundă:

- Nimic.

- Cum?!

- Nu puteţi face nimic altceva decît să vă strecuraţi printre patrulele de curăţători şi să-i ajungeţi din urmă pe ceilalţi.

- Deci sînt încă în viaţă!...

Nici dacă ar fi fost pe arcuri într-un loc fără gravitaţie George nu ar fi sărit mai repede şi mai mult în sus. Niciodată speranţa nu a apărut mai evidentă pe faţa lui, pe faţa oricărui în orice situaţie.

- Nu ştiu exact. Din informaţiile pe care le-am primit de la Cei de Dincolo a fost un atac asupra caravanei iar o parte dintre cei de acolo au murit. Nu ştiu cine şi nu ştiu cîţi, dar cu siguranţă mai sînt cîţiva în viaţă.

- Unde sînt acum?

- Cam pe la vreo 58 de km. în faţa voastră. Adică două zile de drum.

- O zi şi jumătate, îl corectă Ptracleos. Drumul este cel puţin parţial curăţat, nu mai rămîne decît să ne strecurăm printre curăţători.

- Universul fie cu voi.

Cu aceste cuvinte umbra luminoasă a lui Paul dispăru lăsîndu-i pe cei doi să pornească mai departe prin defileu – a fost pentru prima oară cînd praful şi pietrele de sub roţile maşinii se ridicară într-un norişor în spate în momentul pornirii de pe loc. Dar ce să-i faci? Nu era vina lui Ptracleos că piciorul lui George aproape îi strivea laba propriului picior pe pedala de acceleraţie, l-a fel cum nu a fost vina adolescentului că cotul creaturii îl aruncă în portieră într-o grabă ce ar fi părut disperată din punct de vedere uman.

Singurul lor noroc a fost că senzorii de mişcare de pe marginea defileului erau deconectaţi sau distruşi şi că nu era nimeni prin zonă. Altfel ar fi fost făcuţi bucăţi cu mult înainte de a ajunge la prima cotitură.

 

10

 

Doi cai-hibrizi dezmembraţi printre rămăşiţele utilajelor lor, bolovani de toate dimensiunile împrăştiaţi peste tot acoperind cea mai mare parte a priveliştii ce ar fi ridica păru-n cap de groază oricui, indiferent de experienţa războiului. Un cal rupt în două dar încă în agonie, corpul lui Daemon plin de sînge, de praf şi de măruntaie de-ale hibridului şi de-ale lui proprii a fost ultimul lucru pe care l-a văzut George înainte de a se face întuneric peste tot în jurul lui.

Cînd şi-a revenit stătea întins pe una din banchetele din spate ale maşinii de teren, îi veni să vomite dar nu avea ce – nu mîncase nimic din seara trecută. Ptracleos a rămas tăcut un timp, lăsîndu-l în pace. În cele din urmă cuvintele îl treziră pe George din amorţeală, deşi nu le înţelegea.

- Ce spui? întrebă el sumbru.

- Mă rugam pentru sufletele lor, îi răspunse fiinţa după o scurtă pauză.

- Nu ştiam că aveţi credinţă.

Ptracleos scoase un sunet echivalent pe care tînărul îl interpretă drept un pufnet uşor amuzat:

- Au luptat cu onoare şi au murit cu demnitate, deşi au fost copleşiţi de forţele inamice. Este o mare onoare acest lucru.

George fu copleşit pentru o secundă, uitînd de problemele lui:

- Un samurai extraterestru! N-aş fi crezut-o niciodată.

Dar privirea lui Ptracleos îi tăie şi urma de avînt pe care o mai avea, adolescentul o înghiţi împreună cu imaginile ultimului dezastru revenite în faţa ochilor lui de parcă încă era acolo. Mirosul infernal şi zgomotele de oase rupîndu-se, lucruri pe care la momentul respectiv nu le conştientizase îl făcură greaţă. Calul-hibrid rupt în două murise cu mult înainte ca ei să ajungă în apropierea lui, motivul pentru care încă se mişca dînd aparenţa agoniei era pasărea autohtonă ce consuma carnea fragedă din interiorul cadavrului. Ba nu, se bătea cu ceva ce semăna cu o combinaţie de şobolan şi şarpe pentru carnea respectivă în timp ce alţi şobolani-şerpi se îndreptau spre corpul neînsufleţit al lui Daemon.

Izul acru al flegmei şi lichidului gastric eliminate pe podeaua maşinii au umplut rapid tot aerul închis din interior. Ptracleos se văzu nevoit să tragă maşina într-un loc ferit, să oprească scuturile şi să aerisească bine vehiculul în timp ce mecanismele de protecţie curăţeau podeaua făcînd-o lună.

- Nu au ajuns să-l consume pe Daemon. I-am ucis înainte să o facă.

Dacă George ar fi stat să se gîndească la asta ar fi fost surprins să observe fineţea observaţiilor prietenului său, de parcă i-ar fi citit gîndurile.

- Ce-ai făcut cu cadavrele?

Vocea tînărului suna răguşit, ca a unui om matur. Aproape bătrîn. Probabil că nici el însuşi nu şi-ar fi recunoscut-o dacă ar fi fost atent la sunetul ei.

- Le-am înmormîntat. Pe cele pe care le-am găsit.

- Mama?

Fără îndoială, era îngrozit de posibilitatea unui răspuns afirmativ.

- Nu am găsit-o. Eu cred că trăieşte.

Slabă consolare. Dar suficient de bună pentru o persoană atît de tulburată ca tînărul războinic:

- De ce?

- Maşina voastră nu este printre rămăşiţe. Maşina şi două „căruţe cu coviltir”.

- Mă îndoiesc că au folosit cele două utilaje. Au nevoie de viteză, de o viteză pe care caii-hibrizi nu le-o pot da. Cel mai probabil lucru este că s-au îngrămădit în interiorul maşinii care este suficient de mare pentru 12 sau 15 persoane şi au îngropat utilajele sub stînci undeva pe drum. Eu aşa aş face.

- Te-ai mai liniştit acum?

- De parcă n-ai şti? Dar da, cred că da. Să mergem.

Cîteva ore mai tîrziu, noaptea, ei s-au alăturat celeilalte maşini poziţionată într-o zonă mai deschisă, dincolo de culoarul strîmt dintre stînci. 14 persoane şi un robot de luptă pe nume Daniel ocupau maşina şi imediata apropiere. Cîţiva erau răniţi, Clara era unul dintre ei.

Daniel şi Ptracleos s-au retras într-un colţ ferit al noii tabere pentru un schimb de impresii:

- Va muri.

- Bănuiam asta. Nu i-a spus-o lui George, dar cred că şi-a dat seama şi el. Speră din tot sufletul că va supravieţui, dar este o speranţă deşartă.

- Trebuie să fie tare, mai ales acum.

- Cum a fost rănită? De fapt, cum s-a întîmplat atacul?

- Senzorii pasivi de pe marginea defileului. Am reuşit să dezactivez cîţiva furnizîndu-le date false şi creînd o buclă aproape infinită, dar cei de rezervă ne-au detectat. Maşina Clarei a fost aruncată peste cap de suflul unei explozii, ea nu a păţit nimic atunci dar aproape a fost strivită cînd unul dintre utilaje a explodat şi rămăşiţele au căzut peste ea. Răni uşoare, oase rupte şi hemoragie internă. Rănile şi oasele rupte sînt deja vindecate, dar avem probleme cu hemoragia internă. Pînă acum am reuşit să o controlăm, dar fără instrumentele unui laborator avansat nu putem să o vindecăm.

- Pînă la urmă tot viteza ne va fi de folos. Daniel, crezi că vom ajunge suficient de repede?

- Mă îndoiesc. Vom avea noroc dacă vom ajunge înainte ca navele Rătăcitorilor să părăsească planeta, şi un miracol dacă Clara va supravieţui pînă atunci.

- Nu ştiam că tu crezi în noroc, cu atît mai puţin în miracole. Acesta este modul de gîndire al oamenilor.

- Nici nu cred în noroc sau miracole, dar pe parcursul timpului am adoptat unele expresii umane. În cazul de faţă consider aceşti doi termeni nişte lucruri cu probabilitate de întîmplare mică şi foarte mică.

- Interesant.

- Daemon a murit împuşcat de...

Cam în acelaşi timp Clara şi fiul ei depănau în maşină momentele ultimelor zile. Avea să fie ultima lor noapte împreună ca fiinţe vii, iar George avea să-şi amintească de ea mereu. Erau singuri, nici una dintre fiinţele ce-i însoţeau nu a dorit să îi întrerupă, sau pur şi simplu doreau să-şi petreacă noaptea afară. În explozia de nebunie de dincolo de zidul holografic, cu toţii simţeau nevoia să fie singuri sau cu cei din propria specie.

- Şi cum spuneam, mamă, fantoma lui Paul a venit şi m-a salvat. Iar dacă asta nu adevereşte povestea lui Daemon atunci nu ştiu ce anume face.

- În curînd am să îi întîlnesc din nou. Au fost buni prieteni cît au trăit, el şi Paul, sper doar că vom păstra această relaţie şi dincolo de moarte. Îl voi întîlni şi pe tatăl tău, simt că m-a aşteptat tot acest timp.

Un zîmbet şters apăru pe faţa femeii, un zîmbet ce încerca să mascheze conştientizarea amară a apropierii vădite a morţii.

- Dar, mamă! Nu vei...

- Nu mă întrerupe. Cunosc suficientă medicină pentru a-mi da seama că am hemoragie internă, asta nu poate fi tratată cu ce avem noi aici.

Duritatea dobîndită prin ani de suferinţă, îngrijorări şi privaţiuni – ani de război – ar fi făcut pe oricine să încremenească în locul şi poziţia în care se găseşte fără posibilitatea de a riposta. Cu atît mai mult un tînăr – chiar maturizat prematur – pe care-l cunoştea prea bine.

- Ascultă-mă cu atenţie. Vreau să pleci de pe planeta asta înainte ca să fie nimicită de război şi să trăieşti o viaţă plină.

- Nu voi fugi de război ca şi Daemon! Nu voi mai fugi niciodată!

- Încetează cu prostiile. Vreau să trăieşti, nu să mori prosteşte. Daemon a fost un idealist, nu a fugit de război dar şi-a închipuit că mai există locuri care să nu fie cuprinse de această blestemată luptă pentru supravieţuire şi fiecare petec de teren. Ştii deja rezultatul, a murit fără să le găsească.

- Voi schimba asta!

Orice om normal ar fi rămas fără replică la aceste cuvinte spuse cu un ton cît se poate de sigur, poate şi Clara ar fi făcut-o la fel într-o situaţie diferită:

- Nu poţi schimba lumea. Poţi schimba doar modul în care îţi trăieşti viaţa.

- Atunci îmi aleg ca ţel de a trăi eliminarea acestui blestemat război şi a suferinţelor pe care le creează şi le menţine de secole.

- E o bătălie deja pierdută, fiule. Nu o face, salvează-te şi trăieşte-ţi viaţa cum trebuie. Mai ales... mai ales că ce porţi în tine este cu mult mai important ca acest război blestemat.

George tăcu surprins.

- Cum adică?

- Este ceva ce nu ţi-am spus niciodată. Ceva care a dus la moartea unei întregi planete, cea pe care m-am născut şi am crescut, şi probabil la multe alte morţi de-a lungul timpului.

- Ce tot vorbeşti?

- Taci şi ascultă-mă pînă la capăt. Nu delirez, nu mi-am pierdut raţiunea. Ba chiar pot spune că în ultimele zile am recîştigat ceva ce am pierdut acum mult timp în urmă: respectul de sine şi locul meu în Univers. Am avut mult ajutor pentru asta, iar acum trebuie să îţi spun totul. Trebuie să-ţi spun de ce este atît de necesar ca să supravieţuieşti şi să ai cît mai mulţi urmaşi atunci cînd va veni momentul.

Iar George tăcu şi o ascultă pînă la capăt. Cînd, în cele din urmă, mama lui muri s-a izolat de ceilalţi vreme de cîteva ore bune. Nimeni nu l-a întrerupt, Ptracleos şi Daniel s-au asigurat de asta. Ar fi vrut să-l ajute cumva, să-l liniştească şi să-l compătimească dar noile sarcini ale organizării drumului mai departe i-au solicitat din plin. În plus, ce i-ar fi putut spune unui copil crescut în mijlocul războiului, unei persoane care la o vîrstă atît de tînără i-a pierdut pe toţi cei la care ţinea? Aproape toate persoanele pe care le-a cunoscut de-a lungul unei vieţi atît de scurte.

Cînd George şi-a făcut simţită prezenţa el a acţionat într-o manieră în care nimeni nu se aşteptase să o facă şi pe care absolut nimeni nu o anticipase. Chiar şi pe Ptracleos l-a luat prin surprindere viteza cu care se apropie de grup – nici chiar el nu a ştiut pe moment ce l-a impresionat mai tare, expresia feţei tînărului sau mişcările sale foarte hotărîte – şi s-a dat înapoi cu un pas cînd tînărul se proţăpi în faţa lui.

- Toată lumea! Ascultaţi-mă cu atenţie!

De parcă ar mai fi fost nevoie de ceva pentru a atrage atenţia tuturor asupra lui: părea foarte schimbat de cel din ziua anterioară.

- George, e timpul să plecăm.

Răspunzător de aceste cuvinte era Bel Mondo, un tip nu cu mult mai în vîrstă ca George – dacă se considerau cei 32 de ani o vîrstă apropiată de cea a adolescentului – care devenise în ultimele zile unul dintre personajele principale ale grupului. De fapt, într-un grup aşa de mic, nici unul dintre membrii lui nu putea fi exclus. În curînd însă, entuziasmul său avea să fie ucis în faşă de ceva mai presus ca el, de cineva practic născut pentru a fi războinic şi conducător: George.

- Ştiu, dar mai întîi trebuie să vă spun ceva.

- Spune.

Tonul superior al bărbatului ar fi descumpănit pe mulţi tineri, dar nu în acest caz.

- De acum înainte preiau comanda acestui grup. Este cineva împotrivă?

- Nu crezi că eşti prea tînăr pentru asta?

- Nu. Trebuie să înţeleg că eşti împotriva mea?

- Da. Consider că eşti prea tînăr, nu este locul şi nici perioada potrivite. Nu doresc să ne primejduieşti vieţile pentru...

- Nu vă primejduiesc vieţile. Vreau doar să ajungem la timp şi teferi.

- Eu...

- Sînt de partea lui George.

- Mulţumesc, Daniel, dar cred că mă descurc şi singur cu el. Dacă nu o pot face cu el, cum crezi că mă voi descurca mai departe.

- Dacă te ajută cu ceva, şi eu sînt de partea ta, auzi George vocea lui Ptracleos de undeva din spate.

Dar acum el trebuia să facă abstracţie de acesta şi să-şi îndrepte atenţia asupra principalei sale probleme:

- Dacă nu te mulţumeşte acest lucru eşti liber să te descurci singur. Avem două maşini, tu şi cei care se decid să te urmeze puteţi lua una din ele. Dar fă-o acum, şi pe un drum diferit de cel pe care l-am ales deja.

- Tu sau Daniel?

- Este acelaşi lucru, îl servesc, răspunse Daniel.

- Deci?

- Deci ce?

- Te-ai hotărît? De partea cui eşti?

- Nu sînt de partea ta, puştiule. Am mai văzut oameni ca tine: ai pierdut totul şi ţi-ai luat lumea-n cap. Cine este de partea mea?

Traducerile dintre limbajele speciilor diferite se realizau instantaneu prin intermediul translatorului universal miniatuarizat pe care îl avea fiecare implantat, iar tăcerea şi privirile mate ale tuturor care-i priveau pe cei doi fără facă nimic în cadrul acestei certe îi dovediră lui Bel Mondo că răspunsul era unul singur şi clar pentru toţi. Cauzele nu contau, dar indiferent de specia din care făceau parte cei din grup, ei nu doreau prea multe schimbări. Doreau doar să supravieţuiască, iar dacă doi foarte buni războinici dovediţi deja ca fiind de partea lor îl susţineau pe George pentru a le fi conducător atunci îl acceptau ca atare. Măcar se asigura astfel o continuitate de care fiecare în parte şi toţi la un loc aveau nevoie.

- Atunci Universul fie cu noi, iar dacă ne ucizi să ştii că te voi urmări în toate vieţile următoare pînă cînd îşi voi ucide sufletul.

Cu aceste cuvinte Bel Mondo se îndepărtă şi se pierdu în semiîntunericul de dinainte de răsărit ce-i înconjura. Aproximativ o oră mai tîrziu, primele raze ale soarelui cădeau pe micul grup adunat în jurul unui mormînt simplu. Înmormîntarea Clarei le amintea foarte mult de cea a lui Paul, cu excepţia rugăciunii pentru morţi pe care aceasta o rostise atunci.

La puţin timp după terminare înmormîntării, chiar în momentele în care toţi se pregăteau de plecare, George îl apelă pe robot:

- Daniel! Ce crezi că vor face mai departe Rătăcitorii?

- Dacă nu au pornit procedurile de evacuare a planetei atunci o vor face în curînd.

- Asta ştiam şi eu. Nu sînt în stare să ţină piept forţelor de pe planetă. Ceea ce vreau să ştiu este cînd estimezi că va fi iniţiată această evacuare şi dacă putem să ajungem suficient de repede pentru a prinde măcar ultima navă.

- Ne mai trebuie 4 zile şi jumătate pentru a ajunge la bază dacă folosim maşinile la capacitate maximă. Consider că avem 77,43% şanse să ajungem la timp.

- Atunci spune-le şi celorlalţi că trebuie să ne grăbim. Poţi să-i anunţi pe Rătăcitori să ne aştepte?

- Nu. Dar pot să le spun că venim spre ei.

- Fă-o.

 

11

 

Ultimele 4 zile au fost zile infernale. Istoria scrisă a Războiului de Un Mileniu dintre cele două Imperii a marcat această perioadă ca un punct de cumpănă din mai multe puncte de vedere. Două dintre acestea sînt oficiale: punctul de vedere al taberei cîştigătoare şi punctul de vedere al dinastiei Georgiene, care s-a impus la terminarea războiului. Cel al războiului propriu zis este cel mai ambiguu dar şi cel mai violent. Nu s-au păstrat prea multe detalii scrise sau imagini/sunete înregistrate în capsulele de memorie, dar se ştie cu siguranţă că Pteroborgii şi NomenAlowd, deşi înfrînţi, au dus o luptă cu adevărat eroică rezistînd pînă la ultimul. Tipic. Una dintre citatele preferate ale istoricilor despre aceste zile, chiar dacă nu se referă exact la ei, este cea atribuit lui Ptracleos: „Au luptat cu onoare şi au murit cu demnitate. Dar au fost copleşiţi de forţele inamice şi au murit cu toţii. Este o mare onoare acest lucru.” Rătăcitorii au luptat pentru prima oară împreună cu celelalte două tabere împotriva Sticleţilor, dar în cele din urmă au trebuit să se retragă.

 

12

 

Baza Rătăcitorilor fusese stabilită chiar pe locul în care odinioară existase o maiestuoasă Deltă. O gură de vărsare al unui mare fluviu a cărui vreme a apus demult, dar al cărui defileu gigant va dăinui în amintirea tuturor multă vreme. Părerile pelerinilor care au străbătut defileul de-au lungul timpului, refăcînd drumul supravieţuitorilor, au avut toate un punct comun: impresia de imensitate cînd se refereau la proporţiile lui şi a deltei pe care fluviul o crease odinioară. Aşa se simţea George acum, cînd vedea o parte a bazei prea mare pentru a fi cuprinsă cu ochiul liber. Odinioară oraşul din interiorul acestei baze cuprinsese cam jumătate din fosta deltă, dar ajunsese o ruină sub atacul furibund al Sticleţilor. Clădirile încă ardeau, cele încă rămase în picioare urmau să fie distruse curînd.

O explozie de undeva de deasupra le atrase atenţia – una dintre navele gigantice folosită la evacuare fusese lovită în plin iar bucăţile se prăbuşeau în flăcări înapoi spre planetă.

- Sfinte Universule! Puteam să fim noi acolo.

Pe nici unul dintre ei nu-l interesa de unde vine exclamaţia: din cele două maşini sau de undeva din interiorul bazei. Ceea ce-i doreau însă era să treacă de protecţia Rătăcitorilor şi de forţele Sticleţilor comasate cam peste tot în jurul lor şi între ei şi bază.

- Noroc că nu există nici un fel de bombardament asupra bazei. Altfel am fi avut probleme mult mai mari.

După numai cîteva secunde George regretă că deschisese gura, cîteva bombe cu plasmă care se doreau bine ţintite se prăbuşiră deasupra bazei şi undeva în direcţia lor. Una dintre maşini a fost cuprinsă de flăcările exploziei gigantice, dar ea rezistă.

- Cred că dacă maşina nu ar fi atît de veche nu ar fi rezistat.

Chiar şi cu paraziţii pe care blocajul comunaţiilor le transforma vocile în ceva greu de identificat, George îl recunoscu pe Bel Mondo. În orice altă condiţie ar fi rîs de tonul acestuia sau cel puţin ar fi zîmbit pînă la urechi. Nici acesta nu era mai fericit: se afla în maşina cuprinsă de flăcări.

Dar asediul încetară la fel de subit precum a apărut – era probabil doar o ultimă încercare de apărare a bazei sau o eroare umană din partea Sticleţilor, nimeni nu ar fi suficient de tîmpit să-şi asedieze proprii oameni. Cele două maşini ale refugiaţilor se folosiră de golul creat de explozie şi s-au năpustit cu viteza maximă în interiorul bazei. Cum era de altfel de aşteptat, Rătăcitorii îi întîmpinară cu focuri de armă. Una dintre maşini a fost nimerită, iar explozia a făcut-o să se rotească prin aer, să lovească cealaltă maşină proiectînd-o într-un zid interior. În cele din urmă se opri în baricada ridicată de locuitorii bazei. Rezultatul: un mort şi doi răniţi.

Privind înapoi se poate spune că ocupanţii celor două maşini au avut noroc: cineva dintre Rătăcitori a recunoscut însemnul pe care Daemon l-a aplicat pe acoperişul fiecărei maşini în ziua plecării şi a ordonat încetarea focului, i-au scos pe ocupanţi pe braţe şi aproape i-au luat pe sus spre cea mai apropiată navă de evacuare. Pe cei răniţi chiar i-au cărat pînă la destinaţie – în asemenea situaţii nimeni nu rămînea în urmă. George nu şi-a pierdut cunoştinţa, dar ochii i s-au împăienjenit pe măsură ce era condus spre navă; unii au spus că erau chiar lacrimi.

Auzi în jurul lor voci întrebîndu-i dacă mai era cineva în urma lor, se auzi răspunzînd că nu. Cineva a spus că erau norocoşi – nava spre care se îndreptau era una dintre ultimele nave de scăpare. Atunci a fost ultima oară cînd l-a văzut pe Bel Mondo şi pe restul grupului rămas în viaţă, acele imagini aveau să i se întipărească în memorie pentru totdeauna.

Nu şi-a amintit cum a ajuns în navă sau ce s-a întîmplat după aceea, una dintre ultimele sale amintiri despre Geyard a fost imaginea ei din spaţiu din nava ce se îndepărta încetişor de planetă înainte de a intra în hiperspaţiu. Asemenea unei imagini sublimiale din filmele bidimensionale ce se puteau găsi ocazional în arhivele antice, imaginea mamei sale moarte apăru pentru o fracţiune de secundă reflectată pe hubloul prin care George privea imaginea planetei pe care îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă. Amintirea promisiunii faţă de sine însuşi pe care mama lui i-a cerut să nu o îndeplinească nu-i mai dădea pace. Decizia de a o îndeplini totuşi, cu toate sacrificiile necesare, o luase deja în noaptea morţii Clarei iar ultimele zile au fost o urmare directă a acelei hotărîri. Iar acum? Acum nu-i mai rămînea decît să se apuce de treabă. Nu avea forţa şi arsenalul lui Daniel sau capacitatea de predicţie a lui Ptracleos ori experienţa de viaţă lui Daemon, dar cu propriile talente de conducător şi o voinţă capabilă să mute munţii va reuşi să-şi ducă ţelul la capăt. Iar secretul pe care mama lui i-l spusese în ultima noapte de viaţă îl ardea ca un fier încins aplicat în permanenţă pe suflet şi-l făcea să continue cu o determinare incredibilă.

Oricîte vieţi trebuie, nu-mi pot permite luxul de a nu reuşi.

- Îmi pare rău mamă. Nu pot să stau deoparte.

- În ce sens... deoparte?

Ptracleos se aşeză lîngă el, în dreapta, iar Daniel lîngă Ptracleos. Atît de tînărul şi obositul George le explică în cît mai puţin cuvinte posibil totul. Le spuse despre secret şi discuţia cu mama lui, dar fără a-l dezvălui.

- Te poţi baza pe ajutorul nostru.

- Oricînd, oriunde, oricum.

- Mulţumesc, prieteni. Voi avea nevoie.

 

13

 

Cel de-al doilea punct de vedere oficial al ultimelor zile ale planetei Geyard este punctul de vedere al refugiaţilor supravieţuitori. Cel mai bine s-au păstrat memoriile lui George Întîiul, precursorul Dinastiei Georgiene, dinastia care a întemeiat cel de-al Doilea Imperiu. În aceste memorii un loc important îl are călătoria de-a lungul unei jumătăţi de planetă spre Viaţă. George I nu şi-a atins ţelul pe parcursul acelei vieţi, ba chiar a murit fără să-i fie recunoscut nici un merit în istoria Galaxiei contemporană lui – dar asta este o altă poveste. Este o saga ce s-a transformat cu timpul în Istorie, pe măsură ce urmaşii lui au avut tot mai multe de spus. Abia atunci a ajuns să fie recunoscut faptul că Pacea nu a început nici după moartea sa, nici în timpul vieţii sale... Ea a început în Valea Umbrelor Morţii şi s-a propagat în timp ca un nou mod de viaţă.

 

octombrie 2000 - 7 februarie 2001

ultima revizie 17 iulie 2010